Ce bine e (?) să stai pe tuşă…

Cu tot sentimentul de atrofiere (pe care îl trăiesc de vreo două săptămâni), mă văd nevoit să recunosc că e mishto să urmăresc de pe margine evenimentele din iubitul meu oraş natal, Oradea. Nu se ascunde niciun pic de ironie în cuvântul “iubitul”. Chiar iubesc această urbe şi îmi vine să plâng atunci când văd cât stângu’n-dreptu’ se joacă (a se citi “se dansează”) pentru a o alinia lângă celelalte oraşe de această mărime din Uniunea Europeană. La un an de la preluarea sceptrului puterii locale, “noua” administraţie orădeană are ghinion. Criza bagă toate beţele posibile în calea roţilor care ar trebui să ajute la relansarea oraşului. Din păcate pentru şefii Primăriei (şi din fericire pentru cei din Opoziţia locală!), în afară de (bune) intenţii, câteva licitaţii neatrăgătoare pentru parcări, campania de ridicare a maşinilor oprite neregulamentar şi o deranjantă (deja) obsesie pentru curăţenia reţelei stradale, nu mare lucru s-a înfăptuit de la alegerea unei conduceri “mesianice” a Municipalităţii. Să fi fost într-un ceas nu tocmai bun? Nu ştiu. Însă pare din ce în ce mai evident că relansarea promisă, în acest stil/ritm, ar avea nevoie de mai mult de un mandat. Oare vor avea răbdare orădenii? Vor alege la fel şi în 2012? Va merita să mai aleagă la fel în 2012? Vom vedea. Una peste alta, orădenii nu par să aibă noroc. Criză, Guvern de altă culoare decât cea a administraţiei locale şi tot felul de contratimpi care nu fac altceva decât să faulteze. Mereu aceleaşi dispute, acuze, neînţelegeri, critici etc. Parcă le văd mai altfel acum, când nu sunt implicat efectiv în evocarea actualităţii din Oradea. Iată de ce, neafiliat fiind din punct de vedere redacţional, pot să aştern anumite puncte de vedere puţin mai altfel decât în trecutul nu foarte îndepărtat.
Nu ştiu dacă acest loc va fi un blog în adevăratul sens al cuvântului. Nu garantez că voi scrie zilnic de mai multe ori. Şi nici zilnic. Voi scrie…când voi avea chef. Când voi simţi nevoia. Când vor avea loc evenimente pe marginea cărora cred că ar trebui să spun şi eu ceva. Sună naiv? Tot ce-i posibil. Naivitatea mă caracterizează într-o oarecare măsură. Datorită naivităţii mele sunt acum în situaţia în care sunt. Dar asta e o altă problemă, care cu siguranţă nu vă interesează şi care nu merită atenţie decât din partea mea. Pe curând!
Cu prietenie,

Andrei Şandor