Am ratat show-ul câinesc!

Încă de ieri, i-am spus la ăla mic: “Vezi că mâine, dacă nu plouă şi dormi mai repede la prânz, mergem să vedem căţei!”. Evident, Ari (aşa îi spunem noi lui Andrei jr; de fapt, e dublu junior, dar asta e o altă poveste! a fost încântat de idee. Azi înainte de prânz, am verificat starea de fapt şi l-am întrebat dacă mai e interesat să vadă câinii promişi de ieri. Răspuns pozitiv. Până la urmă, însă, somnul de după masă s-a întins. La ora la care scriu acest post (18:56), Ari încă mai visează, probabil cu Super Pinguinii sau cu Bucşă. Sau ceva combinaţie între cele două desene animate.
Blogul nu rămâne, însă, fără detalii despre expoziţia cu cei mai buni prieteni ai omului.
Colegul Gore Jucan mi-a trimis link către materialul postat pe blogul său, unde veţi descoperi şi o galerie foto. Merită să intraţi!

Sâmbătă am plâns…

În ideea că blogul poate fi şi un fel de log, adică jurnal, îmi permit o confesiune: în această după masă (11 iulie), m-am răsfăţat cu un film pe care l-am văzut de mai multe ori în viaţa mea şi care m-a emoţionat de fiecare dată. Acum, ca tată, trebuie să recunosc că m-au năpădit lacrimile…
A! Am uitat să vă spun despre ce film este vorba. Scuze: “Kramer vs. Kramer” (“Kramer contra Kramer”). Unii nici nu veţi avea nevoie de alte detalii pentru că vă veţi aminti instantaneu pelicula. Am dreptate?
Numiţi-mă ‘tip prea sentimental pentru anul 2009′, dar acest film este ceva realmente deosebit. Iar prestaţia lui Dustin Hoffman este una greu egalabilă. Chiar şi de către el însuşi!
Ţin minte că am văzut prima dată acest film împreună cu mama, la Cinematograful “Transilvania” (ăla care nu mai există, lângă agenţia TAROM din actuala Piaţă Ferdinand) pe când aveam vreo 6-7 ani. Eram şi eu copil crescut de un singur părinte (doar că în varianta clasică, cu mama), cam de vârsta puştiului din film, Billy, în jurul căruia se roteşte toată acţiunea. Inutil să vă spun că, pe atunci (era prin 1982), printre singurele aspecte care m-au impresionat s-a numărat tapetul super drăguţ din camera copilului din film.
Apoi, prin adolescenţă, am revăzut filmul, la televizor, fiind marcat de iureşul din New York-ul de la finele anilor ‘70. Se pare că a trebuit să ajung la 33 de ani şi să fiu tătic pentru a simţi până în măduva oaselor drama adevărată pe care realizatorii şi principalii actori au vrut să o pună în evidenţă. Şi când te gândeşti că nu e altceva decât accentuarea unei situaţii familiale!
Hoffman este de Oscar (l-a şi luat, by the way!), băieţelul (interpretat de Justin Henry) are un rol de zile mari, iar Meryl Streep (de asemenea de Oscar) arată cum se poate ca un rol secundar să ridice şi mai mult valoarea unui film.
Dacă nu l-aţi mai văzut demult, vă recomand să vă uitaţi din nou la acest minunat film. Iar dacă nu l-aţi văzut niciodată, vă sugerez să nu îl ignoraţi!
Ataşez un trailer…