Evadări riscante din Berlinul de Est

În istoria Zidului, au fost consemnate în jur de 5.000 de evadări reuşite. Numărul celor care au murit în timp ce încercau să fugă în Berlinul de Vest şi al celor care au pierit din cauza existenţei Zidului a fost mereu subiect de controverse. Cea mai vocală persoană în declaraţii este Alexandra Hildebrandt, directoare a Muzeului “Checkpoint Charlie” şi văduvă a fondatorului muzeului. Aceasta estimează că ar fi vorba despre mult peste 200 de persoane. În acelaşi timp, un studiu aflat în derulare la Centrul pentru Cercetare Istorică Contemporană din Potsdam a confirmat 136 de morţi. Înainte, cifrele oficiale vorbeau despre 98 de ucişi în timp ce încercau să plece din Berlinul de Est.
Guvernul est-german a ordonat paznicilor de pe zid să tragă în defectori, deşi aceste ordine nu sunt aceleaşi cu cele care porunceau santinelelor să îi ucidă pe “fugari”, ordine criminale pe care oficialii Republicii Democrate a Germaniei le negau. Conform unui ordin descoperit mai târziu, în octombrie 1973, a fost emis un ordin prin care paznicilor de la Zid li se spunea că cei care încearcă să fugă sunt criminali şi, prin urmare, trebuie ucişi: “Nu ezitaţi să folosiţi armele de foc din dotare nici în cazul în care graniţa este forţată în compania unor femei şi copii, tactică des folosită de trădători”, ar fi fost menţionat în Ordinul de tragere.
Primele încercări reuşite de evadare aveau în centru oameni care săreau peste sârma ghimpată iniţială sau care săreau din ferestrele apartamentelor peste linia de demarcaţie. Astfel de acţiuni au încetat în momentul în care Zidul a fost fortificat. Pentru a rezolva aceste tentative simple, autorităţile din Germania socialistă nu au mai permis ocuparea apartamentelor situate în apropierea zidului. De asemenea, a urmat ca fiecare clădire din vecinătatea graniţei cu Berlinul de Vest să aibă geamurile zidite.
În 15 august 1961, Conrad Schumann a fost prima santinelă est-germană care a evadat în sectorul francez al Berlinului de Vest, sărind peste sârma ghimpată. Scena a şi fost surprinsă, după cum se vede în fotografia ataşată acestui post.

Va urma…

*foto: Peter Leibing

Ce vă spune Checkpoint Charlie?

În Zidul din Berlin au existat 8 puncte de trecere care făceau legătura între Berlinul de Est şi Berlinul de Vest. Prin aceste puncte, persoane din Berlinul de Vest, cei din Republica Federală a Germaniei, alţi cetăţeni din ţările occidentale şi persoanlul NATO puteau accede în Berlinul de Est. De asemenea, tot prin cele 8 puncte, cetăţenii Republicii Democrate a Germaniei şi cei din alte ţări socialiste puteau intra în Berlinul de Vest, dacă aveau documentele necesare.
Cel mai celebru astfel de punct de control a fost cel destinat maşinilor şi pietonilor, la intersecţia Friedrichstrasse cu Zimmerstrasse; este vorba despre faimosul Checkpoint Charlie, pe unde doar personalul NATO şi cetăţenii vestici puteau accede.
Alte câteva puncte de trecere au funcţionat între Berlinul de Vest şi Germania de Est înconjurătoare. Ele foloseau şi ca zone de tranzit între Germania de Vest şi Berlinul de Vest, pentru vizitele vest-berlinezilor în Germania de Est, pentru tranzit înspre ţările vecine Germaniei de Est (Polonia, Cehoslovacia, Danemarca) şi pentru vizitele est-germanilor (care aveau permis!) în Berlinul de Vest. După 1972, au mai fost deschise noi puncte de trecere pentru a permite Berlinului occidental să îşi transporte gunoiul menajer la gropi de gunoi situate pe teritoriul Germaniei de Est.
4 autostrăzi legau Berlinul de Vest de Germania de Vest. Dintre acestea, cea mai cunoscută era Autostrada Berlin – Helmstedt, care pătrundea în Germania de Est între oraşele Helmstedt şi Marienborn (Checkpoint Alpha) şi care intra în Berlinul de Vest la Dreilinden (Checkpoint Bravo), în partea de sud-vest a metropolei. Se putea ajunge în Berlinul de Vest şi cu trenul, dar şi pe calea apei. Occidentalii care nu erau nemţi puteau trece frontiera la staţia Friedrichstrasse în Berlinul de Est şi prin Checkpoint Charlie. De menţionat că, atunci când a fost construit Zidul, reţeaua complexă de transport în comun a Berlinului a fost şi ea tăiată în două. Unele linii au fost înjumătăţite, iar o serie de staţii au fost închise.
3 linii vestice traversau sectoare mici din Berlinul de Est, trecând prin staţii estice (numite staţii-fantomă), dar fără a opri. Ambele reţele de transport în comun se întâlneau la Friedrichstrasse, loc care a devenit un punct major de trecere pentru cei care aveau permis.

*foto: jfklibrary.org

Zidul din Berlin în (câteva) cifre

Zidul din Berlin a avut o lungime de peste 140 km.
În iunie 1962, un al doilea gard a fost construit, situat la 100 m de zidul principal, în interiorul teritoriului est-german.
Casele care se aflau între cele două ziduri au fost rase de pe faţa pământului, iar cetăţenii din ele au fost relocaţi. Aşa s-a născut celebrul No Man’s Land, zonă acoperită cu un material pe care urmele de încălţăminte se distingeau foarte bine. Astfel, ofiţerii puteau să îşi dea rapid seama de identitatea santinelei care era neglijentă. No Man’s Land nu avea ascunzişuri şi oferea câmp deschis pentru armele paznicilor. De-a lungul timpului, Zidul a avut patru versiuni: gard din sârmă (1961), gard din sârmă îmbunătăţit (1962 – 1965), zid din beton (1965 – 1975) şi zid de graniţă (1975 – 1989). A patra generaţie a zidului a fost cea din urmă şi cea mai sofisticată variantă a Zidului. Început în 1975 şi finalizat în 1980, el a fost edificat din 45.000 de secţiuni individuale de beton armat, înalte de 3,6 m, respectiv 1,2 m lăţime fiecare.
Costul construirii: 16.155.000 mărci est-germane – echivalentul a aproximativ 3,638 milioane dolari americani.
Partea de sus a zidului a fost finisată astfel încât să capete o formă rotunjită, menită a face trecerea peste şi mai dificilă. În plus, zidul a fost “apărat” de garduri din sârmă ghimpată, tranşee anti-vahicule, câini, “paturi din cuie”, peste 100 de foişoare şi 20 de buncăre.
De altfel, aceasta este varianta Zidului care se poate vedea de cele mai multe ori în fotografiile epocii şi prin intermediul fragmentelor supravieţuitoare.

*foto: Bob Tubbs

20 de ani de la dărâmarea Zidului din Berlin

Se vorbeşte într-una despre cei 20 de ani care se vor fi scurs de la Revoluţia română din decembrie 1989. Însă, nu ştiu dacă această aniversare ar mai putea avea loc dacă, înainte de evenimentele de la Timişoara şi Bucureşti, nu ar fi fost şi altceva. Acel semnal care a declanşat reacţia în lanţ a căderilor sistemelor comuniste din ţările din Europa centrală şi de est. Da, mă refer la căderea Zidului din Berlin.
Luni, 9 noiembrie 2009, capitala Germaniei va celebra două decenii de la acest moment istoric. “Festivalul Libertăţii” este evenimentul organizat acolo, în timpul căruia va fi recreat, parţial, zidul, în centrul Berlinului. Ingrediente: 1.000 de piese imense de domino, desfăşurate de-a lungul liniei urmate de fostul zid, piese care urmează să fie doborâte de mai multe personalităţi. Printre aceştia, fostul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, ex-sindicalistul şi ex-preşedintele polonez Lech Walesa, dar şi actualul preşedinte al Parlamentului European, cehul Jerzy Buzek.
Totodată, în Statele Unite ale Americii, Ambasada Germaniei coordonează o campanie diplomatică publică având drept motto “Libertate fără ziduri”, pentru a aniversa 20 de ani de la distrugerea Zidului din Berlin. Campania se axează pe promovarea conştientizării căderii zidului printre liceeni şi studenţi. Vor participa peste 20 de universităţi. În acelaşi context, un proiect internaţional numit “Mauerreise – Călătoria Zidului” are loc în mai multe ţări. Începând cu luna mai a acestui an, 20 de bucăţi simbolice de zid au fost trimise de la Berlin spre Coreea, Cipru, Yemen şi alte locuri în care viaţa cotidiană se caracterizează prin diverse îngrădiri. Organizatorii “Mauerreise” doresc ca aceste bucăţi simbolice să devină platforme de exprimare pentru artişti, intelectuali şi tineri.
Cu permisiunea voastră, am să mai postez şi eu câteva materiale legate de Zidul din Berlin. Ca să nu uităm, nu de altceva…

*foto: wikipedia.org

Chiulesc pe rupte de la Parlamentul European din cauza campaniei electorale din ţara-mamă

Din câte reiese de pe portalul Parlamentului European, această mega-instituţie nu a închis temporar din cauza alegerilor prezidenţiale din România. Adică are activităţi programate şi în această lună de campanie electorală. Adică şedinţe, comisii etc.
Cu toate acestea, am depistat cel puţin 7 eurodeputaţi mioritici care se află mai mult în partea dorsală a candidaţilor partidelor din care provin. La asta se adaugă şi doi candidaţi în carne şi oase, care sunt mai preocupaţi de alegerile prezidenţiale (deşi, în adâncul sufletelor lor, ştiu bine că nu pot avea succes…) decât de jobul lor pentru care au fost aleşi în iunie. Mă refer aici la Corneliu Vadim Tudor (PRM) şi la Gigi becali (PNG-CD), ambii doritori de a lua loc, timp de cinci ani, în fotoliul suprem de la Cotroceni. În rest, prin ţară şi pe la diverse emisiuni TV, se perindă tot felul de europarlamentari români, care chiulesc de la serviciu pentru a susţine un candidat sau altul.
În ultimele zile, am tot văzut că democrat-liberalii Monica Macovei, Theodor Stolojan, Traian Ungureanu şi Sebastian Bodu uită de problemele europene şi se apleacă spre cele ale candidatului “independent” Traian Băsescu, susţinut de echipajul portocaliu. La liberali, chiulangiii de la Parlamentul European sunt conduşi de prima doamnă a PNL, Adina Vălean (Antonescu) şi de ex-senatorul Norica Nicolai, dar nici tânărul Cristian Buşoi nu lipseşte de la Realitatea TV şi de la mitingurile electorale menite a-l susţine pe Crin Antonescu. Aparent, cei mai conştiincioşi parlamentari europeni proveniţi din România sunt social-democraţii. Doar pe Ioan Mircea Paşcu l-am mai văzut, foarte rar, apărând pe sticlă pentru a vorbi despre unele chestiuni la care se pricepe.
Sunt curios dacă personajelor enumerate mai sus li se vor tăia nişte bani din salariul european? Că din câte ştiu, la Bruxelles nu se subvenţionează deplasările românilor, făcute în interes de campanie electorală prezidenţială.
În mod normal, grupul român din Parlamentul European numără 33 de membri…

Decenţă la concertul electoral de la Oradea al PNL

Dacă toate manifestările electorale din România ar decurge aşa, ne-am putea numi ţară civilizată. Sper, totuşi, spre binele candidatului Crin Antonescu, că liberalii orădeni vor mobiliza mai mulţi votanţi pentru data de 22 noiembrie, decât pentru concertul Holograf de sâmbătă, 7 noiembrie.
Trupa Holograf este rara avis la Oradea, motiv pentru care, indiferent de cauza care i-a adus pe muzicieni în oraşul nostru, a meritat să se facă deplasarea la parcarea de pe strada Independenţei. Recitalul nu a avut nimic politic, lucru la care, personal, mă şi aşteptam. Nu de alta, dar trupa lui Bittman, deşi a mai prestat în diverse campanii electorale, nu şi-a legat niciodată numele în mod grosolan de vreun partid sau candidat. Singurele semne că Crin Antonescu, pretendentul PNL la funcţia supremă în Stat, are ceva de a face cu show-ul
pop-rock a fost un banner cât scena de lat, amplasat în spatele Holograf şi prezenţe liberale notabile în auditoriu. Mă refer aici la primarul Oradiei, Ilie Bolojan (lider interimar al PNL Municipal), la viceprimarul Gheorghe Carp, la deputatul Nicolae Jolţa, la câţiva consilieri locali orădeni (Florica Cherecheş, Daniel Vulcu, Mihai Manea), la primarul Beiuşului, Adrian Domocoş sau la Liviu Andrica, unul dintre consilierii primarului Bolojan. Au mai fost şi alţii, dar scopul acestui post nu este a le face reclamă liberalilor.
Concertul Holograf a fost aşa cum mă aşteptam: profesionist de la cap la coadă. Grupul a
(re)venit la Oradea într-o formulă extinsă. Pe lângă cei cinci membri de bază (Dan Bittman – voce, Mugurel Vrabete – bass, Edi Petroşel – tobe, Romeo Dediu – chitară electrică şi Tino Furtună – claviaturi), formaţia a beneficiat de colaborarea percuţionistului Emil Soumah (pe care îl ştim încă din turneul de promovare a albumului “Holografica”), dar şi de savoir faire-ul claviaturistului Mihai Coman, care a avut ceva de zis şi la capitolul backing vocals. Pentru un concert open air, sunetul a fost destul de bun, iar publicul (care, în cea mai mare paret nu a avut nimic de a face cu campania electorală!) a putut să se bucure de câteva dintre marile hituri ale trupei. Refrenele de la “Vreau o minune”, “Să nu-mi iei niciodată dragostea”, “Romeo şi Julieta”, ”Şi băieţii plâng câteodată” sau “Ţi-am dat un inel” au produs reacţii prompte din partea celor prezenţi în parcarea din centrul Oradiei, fie ei tineri sau persoane de vârsta a doua.
Chiar şi copilaşii aduşi de părinţi s-au putut bâţâi pe ritmurile impuse de Holograf. Din punct de vedere interpretare, muzicienii grupului s-au achitat cu brio de sarcinile care le-au revenit. Nemulţumirile unor fani veterani au fost de natură să regrete un prea accentuat stil comercial al trupei care, la începuturi, promova rock-ul adevărat, sănătos. Pentru aceştia, conform uzanţelor din ultimii ani, bisul Holograf a însemnat (din nou!) celebra piesă “Banii vorbesc”, permanent actuală.
De subliniat atmosfera decentă, intelectuală a manifestării liberale care s-a derulat fără incidente, sub atenta supraveghere a “copiilor de suflet” a primarului Oradiei, poliţiştii comunitari.
În această seară (8 noiembrie), rockerii au parte de un nou concert electoral. Şi gratuit. Graţie candidatului Sorin Oprescu, băieţii de la Iris vor urca pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor. Este prima venire la Oradea a formaţiei, de la operaţia de transplant la care a fost supus solistul Cristi Minculescu.

UPDATE / Am înţeles că liderii PNL, inclusiv Crin Antonescu, au făcut un popas pe scenă, dar acesta nu a fost de lungă durată. Aşa că nu au fost prea deranjanţi nici pentru votanţii altor candidaţi, care s-au adunat pentru a asculta Holograf…