USL Bihor – pe calea cea bună spre…destrămare?

E cea mai actuală rugăciune a social-democraților bihoreni. Dar situația e la
fel mai peste tot în România. Uniunea Social Liberală, zămislită la București,
riscă să se destrame din teritoriu. Pentru a nici nu mai știu câta oară, opiniei
publice i-a fost servită o mostră din „buna înțelegere” și din „camaraderia
supremă” care călăuzesc USL Bihor…

PENTRU EDITORIALUL INTEGRAL ACCESAȚI ACEST LINK.

Băselu a înnebunit!

O să spuneți că nu e nimic nou în asta. Poate! Dar acum a scos pe gură o enormitate mai enormă decât celelalte enormități de până acum…
Cică abdicarea Regelui Mihai a fost „un act de trădare”.
Dacă vreți să aflați care este părerea mea despre cele spuse de Popeye, urmăriți linkul care vă va duce pe site-ul bihorstiri.ro.

Mod revoltător de tratare a urgenţelor la Spitalul Municipal

Eu care credeam că nu voi mai posta nimic anul acesta pe blogul personal…
Reacţia primă după cele păţite în seara de 30 decembrie a fost să scriu un articol pe site-ul de ştiri la care lucrez (www.bihorstiri.ro, în caz că aţi uitat…), dar m-am răzgândit. Încă nu scriu. Nu înainte de a cere lămuriri oficiale de la proaspăt unsul manager plin al Spitalului Municipal “Dr. Gavril Curteanu” (foto). Subiectul: amânarea unor intervenţii chirurgicale până după Anul Nou, chiar dacă este vorba despre un copil cu fractură dublă la antebraţ şi care necesită tijă pentru rezolvarea problemei.
Medicii care nu au chef de muncă (sau poate competenţă?) la spitalul cu care administraţia Bolojan se laudă ce mare şi grozav este au inventat metoda amânării cu acceptul părinţilor. Adică, profitâd de starea agitată a micuţului care nu mai vrea să vadă oameni în halat alb (sau verde) şi de starea la fel de agitată a părinţilor care nu mai vor să chinuie copilul dacă, chipurile, nu e musai,  medicul recită poezia că nu e nicio grabă şi că nu e niciun bai dacă se mai aşteaptă cu operaţia. De data asta, motivul este Revelionul. Adică, deşi accidentul s-a produs în seara de 30 decembrie şi radiografia arată clar că e nevoie de mai mult decât de gips, medicul de gardă te abureşte să semnezi că tu ceri ca operaţia să fie făcută luni, 3 ianuarie. Ciudat mod de a aborda cazurile. Halal reformă sanitară locală! 
E drept că sunt foarte subiectiv, căci este vorba despre copilul meu, motiv pentru care nu am vrut să mă lansez în compunerea unui material jurnalistic, dar promit (în primul rând mie!) că dl Ovidiu Pop (directorul de la “Curteanu”) va fi rugat să dea nişte explicaţii pe această temă.
Iar până atunci, dacă Doamne fereşte aveţi nevoie de intervenţii de acest fel, mai bine nu pierdeţi timpul la super-spitalul Municipiului Oradea, ci mergeţi câţiva zeci de metri mai spre strada Transilvaniei şi apelaţi direct la privaţii de la Pelican.

Limbajul de lemn vs. critica de dragul criticii

În mod normal, nu răspund la pseudo-provocări. Dar e vineri seara și am făcut greșeala să accesez un link pe care l-am primit pe messenger și care m-a dus pe site-ul amicului Lulu Cremeneanu. Aoleu! Scuze! Nu-mi înțelegeți greșit cuvintele „de lemn”: greșeala nu e că am intrat pe site. Fac acest lucru din când în când, mai ales că avem și o colaborare pe linie de redacție (bihorstiri.ro). E mereu funny să dau o raită pe acolo. Greșeala este că mi-am pierdut timpul citind niște reacții ale lui, vorba lu’ Băsescu, „nu’ș ăsta”, Alexei de la blogul muzicadevest.ro. Tipul chiar crede că e formator de opinie pe linie muzicală, desființând unul dintre rarele evenimente rock demne de urmărit, petrecute în Oradea.
Am observat că Gică contra s-a luat în gură cu Liviu Balint (scuze, dar e un alt prieten la care țin!) pe tema concertului Speak Floyd și că am avut parte de o critică de estetică din partea distinsului cunoscător în de-ale muzicii și sunetului. După cum am văzut pe site-ul lui Lulu, băiatul a zis ceva de genul că aproape și-a rupt gâtul citind ce am scris pe bihorstiri.ro despre concert și asta din cauza „limbajului de lemn” folosit. Detectez din start o neregulă: cum să-ți rupi gâtul când un gât presupune că ai și un cap pe care el îl susține? Cu regretele de rigoare, la blogul muzicadevest.ro a ajuns să scrie un headless creature, care, numai pentru că nu a avut parte de sunetul de pe “PULSE” sau de pe “Delicate Sound Of Thunder”, a vrut să execute responsabilii cu sonorizarea. Cel puțin așa înțeleg eu că trebuie să interpretăm alesele și academicele cuvinte, care surclasează limbajul meu de lemn pe care l-am folosit în cronica scrisă.
Cipri, părerea mea e că nu ar mai trebui să mergi la niciun concert de club, de casă de cultură sau de stadion, atâta timp cât nu ești informat în prealabil despre studiile și CV-ul sunetistului și asupra condițiilor tehnice în care se desfășoară prestația scenică. Cu tot cu limbaj de lemn, vreau să te informez că nu trebuie să fii orădean de zeci de generații pentru a ști că singurul loc din oraș în care condițiile acustice sunt excepționale este Filarmonica de Stat. Dar, mare atenție! Chiar și acolo, s-ar putea ca o trupă rock, hard-rock, fusion sau free jazz (care am auzit că este top of the top pentru tine) să nu se ridice la standardele sonore ale Majestății Tale. De ce? Pentru că sala a fost astfel concepută încât să fie în regulă pentru concerte simfonice.
După cum am văzut, ești tare la parafrazări: „Wish I Wasn’t There” stă scris în locul titlului recenziei tale. În numele tuturor celor care s-au simțit bine la concertul Speak Floyd de la Oradea, nu pot decât să îți transmit și eu ceva: NOBODY ASKED YOU TO! Cred că au dat dovadă cel puțin de infantilism cei care s-au așteptat ca sunetul de la Casa de Cultură a Municipiului să fie lacrimă. Chiar dacă ați dat de înțeles că omul de la sunet al lui Marius Pop și-a dat mai mult interesul, trupa sunând mai bine decât Floyd-ul românesc, cu prietenie vă atrag atenția că faceți confuzie între sezon și fazon. Nici mărimea activă a scenei nu a fost aceeași și nici stilul practicat de cele două formații.
Să știi, Cipri, că nu scriu cu mânie sau cu supărare și că aprecierile tale vis-a-vis de exprimarea mea din articol mă lasă rece. Am trecut demult peste vârsta la care să mă simt atins de asemenea împunsături gratuite. Dar să știi că abordarea ta nu e deloc OK, mai ales în condițiile în care ai reprezentat un produs online care a început, mai ales grație ajutorului pe care îl primește permanent de la Daika Attila prin Radio Transilvania, să își arate colțișorii în materie de reper local pentru diferite evenimente muzicale. Permite-mi să-ți spun din experiență (de viață, de presă și de fan real de muzică bună) că a critica a prostu’, numai de dragul de a părea cu boașe în fața tipelor pe care vrei, poate, să le impresionezi cu stilul de „Ce le-am tras-o!”, nu e loz câștigător.
Îți promit că, pentru următoarea venire la Oradea a Speak Floyd te voi pune în legătură cu organizatorii ca să le faci lipeala cu Alan Parsons sau cu James Guthrie. OK? Sau nu știi cine sunt ăștia și ce legătură au cu Pink Floyd? Scuză-mi recidiva cu limbajul de lemn!

Bolo e un tip cool!

Sunt aproape convins că urmează să fiu considerat (din nou!) vândut cuiva, de data asta liberalilor sau însuşi primarului Oradiei (de regulă, conform unor dobitoci, când nu scriu ceva critic despre PDL înseamnă că m-au cumpărat, iar când scriu mai puţin laudiativ despre PNL înseamnă că, de asemenea, m-au cumpărat portocaliii…). În fine, pe blogul personal îmi permit să spun următoarele: NU MĂ INTERESEAZĂ CINE ŞI CE CREDE! SĂ MĂ PUPE UNDEVA DEŞTEPŢII!
După lunga discuţie pe care am avut-o cu el, la doi ani de la preluarea mandatului de primar, Ilie Bolojan m-a convins (I guess…) că are intenţii bune şi că chiar vrea să facă ceva pentru oraşul meu natal.
Interviul poate fi citit urmărind acest link, pe bihorstiri.ro.

Am trăit-o şi pe asta! Sper ca mama să fie mândră de mine…

Nu îmi stă în fire să mă laud, iar cei care mă cunosc ştiu bine că sunt deosebit de autocritic. Unii ar spune chiar că mă desconsider într-o măsură limitrofă cu autoflagelarea efectivă. În fine. Ştiu că mulţi vor râde şi vor da din mână sictiriţi, dar pentru mine e o realizare personală şi demnă de mândrie faptul că am primit o diplomă de excelenţă pentru activitatea mea jurnalistică, prin care am contribuit (şi eu) la promovarea artei, culturii şi patrimoniului naţional. La fel ca mine, alţi colegi din presa locală au fost şi ei felicitaţi şi distinşi cu hârtia respectivă, semnată şi ştampilată de un secretar de stat de la Ministerul Culturii şi de şeful Direcţiei Judeţene de Cultură Bihor, Mircea Bradu.

Motivul pentru care am decis să scriu câteva gânduri pe blog despre ce s-a întâmplat sâmbătă, 13 februarie, este unul absolut sentimental. Dacă aş fi vorbit în cadrul evenimentului (şi dl. Bradu a încercat să provoace o cuvântare din partea ziariştilor, dar nimeni dintre gazetarii premiaţi nu s-a simţit destul de confortabil pentru a face acest lucru; nici eu…Nu acolo…)…Deci dacă aş fi vorbit, mă tem că alunecam într-un fel de clişeu în care aş fi adresat o mulţumire familiei etc. Însă, în cazul meu, în mod real, pot spune că datorez această diplomă (oricât de neînsemnată ar spune unii că este!) şi faptului că, pe lângă colaborarea pe care am avut-o cu dl. Bradu de-a lungul timpului (şi ca angajat la Radio Transilvania, dar şi înainte şi după aceea), bunicii mei au lucrat cu domnia sa.
Da. Concret: bunicul meu din partea mamei, Aron Petruş, a fost ziarist la Crişana, iar apoi, în anii ’70 şi până la decesul său din ’82, a fost director la Intreprinderea Poligrafică ‘Crişana’  (actuala Imprimerie de Vest). Şi a colaborat cu Mircea Bradu. Celălalt bunic, din partea tatălui, Andrei Şandor (da, fiul meu este a patra generaţie consecutivă cu acest nume…), a fost coregraful-întemeietor al ansamblului ‘Nuntaşii bihorului’ (împreună cu regretatul Mircea Popescu) şi, în acelaşi timp, cel care a demarat prima formaţie de dans sportiv din Oradea (de la care au pornit cam toţi cei care azi mai conduc diverse cursuri de dans în acest oraş), cu care a fost o prezenţă permanentă la diverse concursuri din ţară şi din străinătate.

Atât pe scurt despre implicarea mea şi a familiei mele, directă şi indirectă, în crearea, promovarea şi păstrarea valorilor culturale din Oradea. Altfel spus, diploma primită de mine, fie ea şi simbolică, este la fel de mult şi a celor doi predecesori ai mei despre care am relatat.
Şi a mamei mele, Dorina, pe care bunicu’ nu a lăsat-o să se facă jurnalist pentru că, pe atunci (a doua jumătate a anilor ’70), presa nu era nici măcar la fel de liberă ca acum.

Vă rog ca această postare să nu fie considerată o auto-laudă sau vreo intenţie de publicitate personală. Este pur şi simplu aşternerea “pe hârtie” a unor gânduri curate despre diploma de excelenţă…

Merit să mă înjuraţi! Sorry!

Nu am mai scris nimic din data de 5 iauarie. Ruşine mie!
De fapt, adevărul este că nu am mai postat nimic pe blogul meu din acea zi. Că de scris, am scris. Pe bihorstiri.ro. Asta nu mă scuză în faţa prietenilor internauţi care, începând cu iunie 2009, mi-au dat credit şi au început să intre pe blugl meu în mod regulat. Adevăru este că îmi e greu să fiu la fel de prezent pe ambele platforme electronice, la fel de consistent. Am delăsat blogul pentru a munci din greu la portalul de ştiri. Motivele cred că sunt evidente. Însă, mai ales în urma unor discuţii cu diverse persoane, aş dori mult să reiau şi activitatea de blogger, un pic mai altfel. Aşa cum am făcut-o la un moment dat, voi încerca să fac zilnic un mic rezumat (minimum!) a ceea ce public pe larg pe bihorstiri.ro. În plus, (ceea ce pe portalul de ştiri locale nu am cum să fac!) am să încerc să scriu pe blog despre muzică. Dacă nu în fiecare zi, măcar o dată la 2 – 3 zile. Propuneri de discuri de ascultat pentru iubitorii de sonorităţi rock-jazz-AOR sau alte chestiuni legate de marele “viciu” şi “drog” al vieţii mele: muzica.
Îmi cer scuze, la modul cel mai sincer, pentru pauza uriaşă de pe blog şi sper că nu v-am pierdut irecuperabil (pe cei care nu m-aţi mai vizitat…)!

Crăciun fericit tuturor!

Dragi prieteni ai Blogului lui Andrei Şandor, după şase luni şi un pic de la momentul primei postări, iată-ne în ajunul Naşterii lui Iisus. Nu vă speriaţi, nu am să scot din mine vreun text lacrimogen, dar Crăciunul este şi pentru mine un moment special al anului. Mai ales că, de când cu copil, trebuie să fiu deosebit de ager la minte pentru a nu da de gol identitatea Moşului şi trebuie să mă joc de-a Houdini cu cele cumpărate, dar aşa e bine. Şi aşa e frumos. Deci, revin…
Nu ştiu dacă cele vreo 50.000 de afişări de până acum înseamnă puţin sau mult. Nu ştiu nici dacă, prin postarea de până acum a aproape 1.200 de articole pot considera că am desfăşurat o muncă prolifică sau nu. De fapt, ştiu că nu cantitatea contează, dar mă încăpăţânez să cred că nu am scris (prea multe) tâmpenii. În zilele în care nu am publicat nimic pe blog (au fost câteva în luna decembrie) am verificat, totuşi, traficul şi am văzut cu mare mirare/bucurie că afişările au scăzut doar puţin faţă de zilele în care scriam “de nebun” (după cum îmi spuneau câţiva amici). Vă mulţumesc pentru interes! Şi îmi cer scuze, în acelaşi timp, de la cei pe care, uneori, i-am exasperat cu mesaje de grup pe Messenger, dar acela a fost singurul meu mijloc de promovare.
Dacă, în ultimele 2 săptămâni, aţi observat o rărire accentuată a postărilor, acest lucru se datorează faptului că, de la 1 decembrie, mi-am reintrat în pâinea de jurnalist online (citiţi şi bihorstiri.ro!). Fizic, de cele mai multe ori, este foarte greu să mă ocup la fel de mult/bine de ambele site-uri. Şi, sincer, nici nu ar fi util să public aceleaşi materiale în două locuri. Deşi am făcut acest lucru, la un moment dat. Aşa că, m-am gândit că, Blogul lui Andrei Şandor va rămâne pentru mine o platformă pe care să mă desfăşor mai mult din punct de vedere cultural (mai ales muzical!). În schimb, ştirile scrise şi publicate pe bihorstiri.ro nu vor fi diferite cu nimic, ca stil, de cele pe care le scriam aici. Altfel spus, daţi click cu cea mai mare încredere şi pe portalul amintit.
Să fiţi cuminţi pentru ca Moşul să vă aducă ceea ce vă doriţi!
Să aveţi parte de un Crăciun paşnic şi, pe cât posibil, îmbelşugat!
Să fiţi cu cei pe care îi iubiţi!
Iar dacă, din diferite motive nu puteţi fi cu ei, nu-i uitaţi în momentul în care ciocniţi paharul cu vin!
Sărbă(u)tori Fericite!

Cine va mai colinda în 2009 pe Realitatea TV?

Circul din anul în curs şi mai ales din ultimele 6 săptămâni pune în pericol unul dintre cele mai drăgălaşe momente pe care postul de ştiri Realitatea TV le oferă, de Sărbători, românilor care se uită la acest post de televiziune. Mă refer la cântecelul de Crăciun înregistrat de câte un grup de politicieni, indiferent de coloratura lor de partid. Încă de la începutul acestui demers de sezon, în fiecare an au fost animozităţi pe scena politică din România. Niciodată, însă, la fel de mari precum în 2009. În fotografia anexată (scuze că e cam ştearsă…), personaje precum Cozmin Guşă, Gheorghe Flutur, Elena Udrea, Gheorghe Funar, Elena Băsescu, Lia Olguţa Vasilescu, Ludovic Orban şi Roberta Anastase ciocnesc joviali un pahar cu şampanie. E o scenă din 2007. La câteva săptămâni de la desprinderea PLD din PNL. Guşă era încă preşedinte al PIN, EBA era doar fiica Preşedintelui şi ceva şefuţă pe la tinerii democraţi, iar Vasileasca era încă în PRM. După doi ani, imaginea este, din nou, extrem de schimbată. Mai mult, suntem la finalul unui an mai mult decât greu şi ciudat din punct de vedere politic. Culminat cu un scandalos sccrutin prezidenţial care…
Dar mai bine nici nu mai reiau subiectul că vă e lehamite şi vouă! Doar atâta vreau să întreb: cât de credibili ar putea fi politicienii dacă ar reuşi să se adune pentru a-i colinda pe cetăţenii ţării pe care ei ar trebui să o slujească?!

“Eminescu” a împlinit 310 ani. Sunt şi eu parte din poveste…

Joi, 10 decembrie, sala festivă a Colegiului Naţional “Mihai Eminescu” a găzduit un spectacol de celebrare a unităţii educaţionale care sălăşluieşte în impozantul imobil de pe strada Roman Ciorogariu din Municipiul Oradea. Un grup de 11 tineri, coordonaţi de trei profesori, au conceput un mod interesant de a prezenta istoricul actualului liceu şi de a insufla tuturor elevilor (foşti, actuali şi viitori) mândria de a face parte din povestea unei şcoli la care s-au format, de-a lungul timpului, o serie de personalităţi ale culturii şi vieţii ştiinţifice româneşti. Culmea, suflul eminescian ar trebui să existe şi în elevii de la Colegiul Naţional “Emanuil Gojdu”, respectiv în cei de la Liceul Teoretic “Aurel Lazăr” căci, după cum s-a putut afla din prezentare, ambii patroni spirituali ai şcolilor menţionate au urmat cursurile actualului C.N. “M. Eminescu”. Articolul complet poate fi citit aici.
Ceea ce, însă, nu am putut scrie pe bihorstiri.ro, fiind vorba despre chestiuni mult prea personale, este că şi eu am fost elev al Colegiului Naţional “Mihai Eminescu” din Oradea. Şi sunt mândru de asta! Am fost invitat să particip la spectacol de către fosta mea dirigintă, Adina Pugna, cu care am rămas în relaţii deosebit de cordiale. Cred că majoritatea oamenilor îşi aduc aminte cu mare plăcere de anii de liceu. Eu, cel puţin, sunt un mare nostalgic de felul meu şi chiar mă gândesc cu emoţie la perioada resepctivă din viaţa mea. Am făcut parte din prima generaţie de liceeni de după Revoluţie. Am fost în clasa a XII-a E, am absolvit în 1994 şi am amintiri superbe, deşi, în acea perioadă, nu aveam la dispoziţie mijloacele tehnice de acum pentru a imortaliza una-alta. I-am şi spus directorului Iosif Eilender (care mi-a predat fizică în primele două trimestre din clasa a IX-a) că mi-aş dori să fiu la liceu, dar cu dotările de acum. Răspunsul lui nu vi-l spun, dar pot să relatez că şi domnia sa este în asentimentul meu. După festivitatea de joi, 10 decembrie 2009, i-am făcut o surpriză dirigintei. Asta după ce am “întristat-o”, amintindu-i că peste 5 ani avem întâlnire de … 20 de ani! Anyway, i-am adus, simbolic, un sonet din 1994. Mai ştie cineva ce sunt sonetele? Nu cele shakespeariene, ci cele de clase terminale de liceu. Acele pliante cu numele profilor, cu colectivul de elevi şi ci acele citate şi urări pe care ni le făceam la absolvire, cu fotografiile aferente. Deci un astfel de “artefact” i-am dus direi, care s-a emoţionat aducându-şi aminte de clasa cu care a avut destul de mult de furcă. Mai ales cu fetele. Deh! Erau 27. Şi doi băieţi. Restul e legendă…