Hiroshima – tenacitate de aplaudat. Spectacolul a lăsat de dorit…

Niciodată nu veţi şti cât de greu mi-a fost să dau acest titlu descrierii evenimentului cultural calre s-a consumat joi, 6 august, în curtea interioară a fostului sediu al Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea!
Pe undeva, îmi compătimesc colegii de presă care vor trebui să scrie ceva foarte imparţial şi chiar laudativ până la Dumnezeu şi înapoi. Poate că unii, dacă li se va permite, vor aşterne pe hârtie (a se citit ‘pe ecranul computerului’) editoriale în care vor avea curajul să fie şi critici la adresa celor care au organizat a 15-a ediţie a concertului comemorativ “Hiroshima – Give Peace a Chance”. Însă, mare atenţie: doar cei care au fost an de an la această manifestare ar trebui să fie duri în aprecierea celor văzute şi auzite la ediţia din 2009. Personal, am ratat o singură comemorare marca Rock Filarmonica, în 1996 şi asta pentru că nu am fost în ţară în luna august a acelui an. În rest, am fost printre cei care am apreciat, lăudat, promovat la Radio Sonvest şi apoi aplaudat la fiecare ediţie a unui concert care, cel puţin în primii ani, avea şi transmitea ceva unic: o plăcere deplină de a cânta, cu focalizare şi pe calitatea interpretativă şi pe repertoriu. Amănunte care, din păcate, s-au estompat în timp. Cel puţin aceasta este părerea mea sinceră de iubitor de muzică, de însetat după show-uri live de calitate made in Oradea şi chiar de om de presă. 

Aş dori să subliniez de la bun început că apreciez extraordinar de mult perseverenţa cu care Florian Chelu se ţine de acest show comemorativ. Am mai spus-o şi scris-o: este poate singura manifestare culturală orădeană de după 1990, care are o asemenea longevitate. Şi îi doresc multe ediţii viitoare!
De asemenea, nu aş vrea să par nici cârcotaşul care, în lipsă de ceva mai bun de făcut, se ia de cei care încearcă să facă ceva. Sper ca, în 2009, o critică parţial negativă să nu fie considerată un atac la persoană şi o descalificare totală a strădaniilor artistice ale cuiva. Pentru că nu aceasta este intenţia mea!

Conform celor anunţate, la ediţia din acest an a evenimentului descris drept “unic în lume” au fost aduşi să cânte o serie de artişti din diverse domenii ale muzicii pop-rock. Unii sunt obişnuiţi ai Rock Filarmonica şi ai publicului orădean. Printre aceştia i-aş enumera pe Mircia Covaci, Marius Pop şi Bader Oliver. Ca şi cum ar fi fost o continuare a concertului de anul trecut, Florian Chelu a apelat din nou şi la trupa Talentum (care a interpretat câteva melodii în limba maghiară), la o doză de jazz-rock (de data asta cu noua formaţie a lui Peko – One Minute) şi la front man-ul trupei Celelalte Cuvinte, Călin Pop.
Acesta din urmă a susţinut un recital împreună cu fiul său (Marius), recital care a conţinut şi un cover acustic după frumoasa melodie “Iarbă prin păr”. De fapt, trebuie recunoscut că cei aproximativ 300 de oameni prezenţi au (re)venit la viaţă cu adevărat la auzul celor doi Pop! Dovadă că, pe lângă o oarecare obişnuinţă de a veni anual la concertul “Hiroshima”, orădenii vor muzică!
În special tinerii adunaţi în curtea interioară a Palatului Baroc au apreciat şi prestaţia formaţiei în care a apărut din nou Marius Pop, alături de o excelentă vocalistă, Balogh Brigitta; a fost interpretată, printre altele, o prelucrare bună după “Free Your Mind” al fetelor de la En Vogue. Ca să fiu fidel unui “cronicar” regulamentar, menţionez că finalul spectacolului l-a constituit piesa-generic a manifestării: “Give Peace a Chance” a lui John Lennon, cântată de toţi artiştii care au evoluat în seara de 6 august 2009.
E drept, într-o variantă în care, conform lui Florian Chelu, “textul nu contează”. Şi asta pentru că, precum la multe cover-uri în limba engleză, muzicianul nu s-a împrietenit foarte mult cu cuvintele originale. Cred că Lennon s-a cam rotit în mormânt aseară, nu de alta, dar piesa respectivă, chiar dacă pare un nonsens pentru unii, a fost scrisă (sau improvizată) într-un anumit moment socio-politic (în cadrul şederii de mai multe zile într-un pat dintr-o cameră de hotel), iar acea înşiruire de cuvinte (ex.: bagism, tagism, banisters, revolution, evolution etc.) capătă sens în momentul în care se face conexiunea cu acel moment din 1969.

Şi pentru că am primit deja un comentariu în care sunt întrebat ‘de ce a lăsat de dorit spectacolul?’, mă grăbesc să răspund, subliniind că este strict părerea mea personală de împătimit al muzicii rock.
Degeaba. Nu pot să nu îmi amintesc de primii ani de concert “Hiroshima”, care au coincis şi cu primele manifestări Rock Filarmonica. Iar cei care au frecventat acele evenimente muzicale, sunt încercaţi şi acum de sentimente nostalgice: The Doors, John Lennon, Santana, Bob Dylan, Elvis, The Beatles. Dragi prieteni internauţi, muzicieni locali au reuşit câteva concerte absolut superbe, omagiind aceste nume mari ale rockului, umplând sala Teatrului de Stat până la refuz! În paralel, acelaşi Florian Chelu a pus bazele comemorării anuale a lansării bombei atomice asupra oraşului japonez Hiroshima. Idee genială şi un line-up formidabil de cântăreţi şi instrumentişti orădeni, adunaţi pentru un spectacol rock deosebit, cu un repertoriu pe măsură. S-a mai cântat în 2009 “Imagine”, “Power to the People”, “Blowin’ in the Wind” sau piesa din The Doors la finalul căreia, legat fiind la ochi, Florian Chelu este “împuşcat”? Nu. Şi acestea sunt doar câteva exemple de absenţe din repertoriu. Sunt sigur că şi bugetul de acest an a fost unul de criză. Dar nu cred că, la nivelul acelor ani, în ’94, ’95 sau ’96, finanţarea pentru acest tip de evenimente culturale a fost mai generoasă. De fapt, ţin minte că, de fiecare dată când discutam cu organizatorii, ei se plângeau că nu prea se dau bani pentru aşa ceva. Şi atunci? De ce erau mult mai vibrante spectacolele de acum 10 – 12 ani?
Ar mai fi ceva…Din nou, e o chestie subiectivă, dar simt că trebuie s-o scriu. Aşa cum laud tenacitatea lui Florian Chelu, la fel aplaud interesul acestuia pentru explorarea unor lumi muzicale şi poetice mai aparte. Cu toate acestea, sincer, nu văd ce a căutat în programul din 6 august opera poeteselor de acum câteva sute de ani. Din păcate, am observat veterani ai participării la spectacolele lui Chelu care au plecat de la Palatul Baroc în momentul în care a fost prezentată acea parte a show-ului. Şi nici nu i-am văzut revenind…
Sper din inimă ca promisiunea de la sfârşit, cum că în ziua Schimbării la Faţă “vom fi aici, an de an” să fie îndeplinită. Dar sper şi ca următoarele concerte “Hiroshima – Give Peace a Chance” să readucă spiritul ediţiilor de început, în care a primat muzica şi nu dorinţa de evidenţiere individuală a unora!
Cine doreşte să vadă fotografii mai multe şi mult mai reuşite, este invitat să acceseze blogul lui Gore Jucan.