Veste bună şi în acelaşi timp foarte rea pentru fanii TOTO

Am fost informat prin messenger că trupa TOTO se reuneşte în vara anului 2010. Departe de a fi un banc devansat de 1 aprilie, totuşi, vestea nu este una 100% bună. Mai ales dacă vorbim despre motivul care i-a determinat pe muzicienii americani să reformeze grupul „dispărut” de acum aproape doi ani. De fapt, informaţia apare pe portalul oficial TOTO (toto99.com), site care a rămas activ şi este updatat cu chestiuni proaspete despre foştii componenţi. Traduc textul care m-a făcut să tresar de bucurie, dar şi să lăcrimez de tristeţe:
„Foştii membrii Toto se reunesc pentru un scurt turneu european, în această vară, pentru a-l onora pe fratele lor, Mike Porcaro, care trăieşte cu ALS (boala Lou Gehrig). Lineup-ul îi va include pe David Paich, Steve Lukather, Steve Porcaro, Simon Phillips, Joseph Williams şi invitatul special Nathan East. Programul exact al turneului va fi anunţat în momentul în care datele vor fi confirmate”.
M-am documentat şi sunt cutremurat. Boala de care suferă Mike (şi care a început să apară în timpul turneului „Falling In Between”, în care basistul nici nu mai putut contribui la ultima parte, fiind înlocuit de Lee Sklar) este ALS – scleroza laterală amiotrofica (boala Lou Gehrig sau boala Charcot). Este vorba despre un fenomen care se caracterizează printr-o pierdere (reducere) progresivă a anumitor celule nervoase ale creierului şi măduvei spinării, denumite neuroni motori. Neuronii motori comandă muşchii voluntari, muşchi care fac posibila mişcarea.  ALS este o boală progresivă, invalidantă, fatală. Mersul, vorbitul, mâncatul, înghiţitul şi alte funcţii fundamentale devin mai dificile cu timpul. Aceste afecţiuni pot cauza diferite lezări, boli şi alte complicaţii. Conform statisticilor, unu până la doi oameni din 100.000, dezvoltă ALS în fiecare an. Bărbaţii sunt afectaţi puţin mai des decât femeile. Cu toate că poate debuta la orice vârstă, este mai frecventă la vârsta mijlocie şi la vârstnici.
Mai sunt şi alte detalii despre această boală, dar prefer să nici nu le mai redau pentru că este demoralizator să ştiu că unul dintre cei mai buni basişti ai lumii (chiar dacă nu avea notorietate decât în rândul anumitor iubitori de muzică…) urmează să părăsească prematur lumea din cauza unei teribile boli.
O adevărată tragedie: Mike (foto) este al doilea membru al familiei Porcaro, care va pleca prea devreme dintre noi, după fratele său mai mare, Jeff, decedat în 1992, în urma unei insuficienţe cardiace de care nu ştia că suferă. Mike Porcaro va împlini (sper!!!) 55 de ani în mai 2010. El este fratele mijlociu: Jeff a fost cel mai în vârstă (născut în 1954), iar cel de-al treilea frate, Steve (claviaturist-compozitor), e din 1957. Tatăl băieţilor, Joe, are 79 de ani înpliniţi şi este în continuare un foarte activ cadru didactic la Los Angeles Music Academy, fiind un legendar percuţionist şi aranjor.
Pe scurt, fraţilor, rugaţi-vă pentru viaţa lui Mike Porcaro!
Voi urmări anunţarea datelor concertelor Toto, organizate pentru sprijinirea morală şi materială a basistului care a făcut parte din grup începând cu 1982.
Mai jos, urmăriţi un film în care Mike vorbeşte despre fratele său dispărut, Jeff, împreună cu care au format una dintre cele mai redutabile secţiuni ritmice din muzica rock.

www.bihorstiri.ro este (şi) pe Messenger!

De acum, puteţi contacta redacţia portalului http://www.bihorstiri.ro/ şi prin intermediul Yahoo Messenger. Pentru a face acest lucru, calea e cea pe care toţi utilizatorii programului respectiv o cunosc foarte bine: adăugaţi ID-ul ‘bihorstiri’ şi gata!
Continuarea pe bihorstiri.ro…

Am trăit-o şi pe asta! Sper ca mama să fie mândră de mine…

Nu îmi stă în fire să mă laud, iar cei care mă cunosc ştiu bine că sunt deosebit de autocritic. Unii ar spune chiar că mă desconsider într-o măsură limitrofă cu autoflagelarea efectivă. În fine. Ştiu că mulţi vor râde şi vor da din mână sictiriţi, dar pentru mine e o realizare personală şi demnă de mândrie faptul că am primit o diplomă de excelenţă pentru activitatea mea jurnalistică, prin care am contribuit (şi eu) la promovarea artei, culturii şi patrimoniului naţional. La fel ca mine, alţi colegi din presa locală au fost şi ei felicitaţi şi distinşi cu hârtia respectivă, semnată şi ştampilată de un secretar de stat de la Ministerul Culturii şi de şeful Direcţiei Judeţene de Cultură Bihor, Mircea Bradu.

Motivul pentru care am decis să scriu câteva gânduri pe blog despre ce s-a întâmplat sâmbătă, 13 februarie, este unul absolut sentimental. Dacă aş fi vorbit în cadrul evenimentului (şi dl. Bradu a încercat să provoace o cuvântare din partea ziariştilor, dar nimeni dintre gazetarii premiaţi nu s-a simţit destul de confortabil pentru a face acest lucru; nici eu…Nu acolo…)…Deci dacă aş fi vorbit, mă tem că alunecam într-un fel de clişeu în care aş fi adresat o mulţumire familiei etc. Însă, în cazul meu, în mod real, pot spune că datorez această diplomă (oricât de neînsemnată ar spune unii că este!) şi faptului că, pe lângă colaborarea pe care am avut-o cu dl. Bradu de-a lungul timpului (şi ca angajat la Radio Transilvania, dar şi înainte şi după aceea), bunicii mei au lucrat cu domnia sa.
Da. Concret: bunicul meu din partea mamei, Aron Petruş, a fost ziarist la Crişana, iar apoi, în anii ’70 şi până la decesul său din ’82, a fost director la Intreprinderea Poligrafică ‘Crişana’  (actuala Imprimerie de Vest). Şi a colaborat cu Mircea Bradu. Celălalt bunic, din partea tatălui, Andrei Şandor (da, fiul meu este a patra generaţie consecutivă cu acest nume…), a fost coregraful-întemeietor al ansamblului ‘Nuntaşii bihorului’ (împreună cu regretatul Mircea Popescu) şi, în acelaşi timp, cel care a demarat prima formaţie de dans sportiv din Oradea (de la care au pornit cam toţi cei care azi mai conduc diverse cursuri de dans în acest oraş), cu care a fost o prezenţă permanentă la diverse concursuri din ţară şi din străinătate.

Atât pe scurt despre implicarea mea şi a familiei mele, directă şi indirectă, în crearea, promovarea şi păstrarea valorilor culturale din Oradea. Altfel spus, diploma primită de mine, fie ea şi simbolică, este la fel de mult şi a celor doi predecesori ai mei despre care am relatat.
Şi a mamei mele, Dorina, pe care bunicu’ nu a lăsat-o să se facă jurnalist pentru că, pe atunci (a doua jumătate a anilor ’70), presa nu era nici măcar la fel de liberă ca acum.

Vă rog ca această postare să nu fie considerată o auto-laudă sau vreo intenţie de publicitate personală. Este pur şi simplu aşternerea „pe hârtie” a unor gânduri curate despre diploma de excelenţă…

Un film de ochii şi urechile voastre: „FM”

Azi noapte, după  vreo 18 ani, am revăzut un film. Pe vremuri, l-am prins „din greşeală”, pe TVR, într-o seară târzie şi încă nici nu ştiam că pelicula avea să-mi schimbe, indirect, cursul vieţii. Era prin ’92. 1992…
În fine. Filmul este „FM”, realizat în 1978 şi trebuie să precizez din start că nu este o capodoperă a cinematografiei americane. Însă este o realizare de nişă, destinată în special iubitorilor de muzică rock americană şi în particular oamenilor de radio. Acţiunea se petrece pe coasta de vest a Statelor Unite, într-o perioadă în care posturile de radio bazate pe  muzică rock (de pe unde  ultrascurte) aveau de dus o luptă cu patronii care începeau să simtă şi maiu mult gustul banilor şi doreau să oblige difuzarea de (şi mai multă) publicitate. În film, Jeff Dugan este redactor-şef al Q-Sky FM din Los Angeles, care şi-a câştigat renumele printre ascultătorii de radio prin faptul că a impus o politică muzicală deosebită: rock clasic anglo-saxon, aproape fără niciun fel de întrerupere şi cu satisfacerea doleanţelor ascultătorilor. Şi difuzând totul de pe clasicele viniluri! Angajaţii de la radio, extrem de pasionaţi pentru munca lor şi pentru muzica difuzată, vor fi nevoiţi să se baricadeze în studio pentru a nu permite şacalilor din conducere să le taie microfonul şi să oblige difuzarea de spoturi publicitare pentru Armată.
„FM” a fost făcut cu doar câţiva ani înainte ca MTV să înceapă să îşi bage coada în soarta muzicală a multor formaţii şi interpreţi, motiv pentru care lupta DJ-ilor cu conducerea executivă a radioului capătă valenţe şi mai întemeiate. Filmul are o coloană sonoră de zile mari: Bob Seger & The Silver Bullet Band, REO Speedwagon, Queen, Eagles, Boston, Foreigner şi Steely Dan (care au compus şi interpretat piesa de titlu) sunt doar câteva nume difuzate de postul de radio „rebel”. De asemenea, există două părţi în care sunt filmate/redate fragmente din concerte susţinute de Jimmy Buffett şi Linda Ronstadt, alte icoane ale rock-ului american.
Ca om de radio şi ca mare fan de muzică americană, filmul „FM” este pentru mine ceva aparte. Dar îmi permit să vi-l recomand şi celor care, pur şi simplu, vreţi să încercaţi să (re)trăiţi un moment al istoriei recente de peste Atlantic, pe când românii amatori de astfel de sound-uri riscau repercusiuni dacă încercau să asculte şi să procure discurile respective.
Şi, cine ştie, poate vor mai veni şi pe la Oradea oameni cu bani care vor avea atâta încredere în noi, cei câţiva realmente pasionaţi de radio şi de muzica bună, încât să ne lase să facem treabă pe vreo frecvenţă FM. Nu ar avea de pierdut!

Merit să mă înjuraţi! Sorry!

Nu am mai scris nimic din data de 5 iauarie. Ruşine mie!
De fapt, adevărul este că nu am mai postat nimic pe blogul meu din acea zi. Că de scris, am scris. Pe bihorstiri.ro. Asta nu mă scuză în faţa prietenilor internauţi care, începând cu iunie 2009, mi-au dat credit şi au început să intre pe blugl meu în mod regulat. Adevăru este că îmi e greu să fiu la fel de prezent pe ambele platforme electronice, la fel de consistent. Am delăsat blogul pentru a munci din greu la portalul de ştiri. Motivele cred că sunt evidente. Însă, mai ales în urma unor discuţii cu diverse persoane, aş dori mult să reiau şi activitatea de blogger, un pic mai altfel. Aşa cum am făcut-o la un moment dat, voi încerca să fac zilnic un mic rezumat (minimum!) a ceea ce public pe larg pe bihorstiri.ro. În plus, (ceea ce pe portalul de ştiri locale nu am cum să fac!) am să încerc să scriu pe blog despre muzică. Dacă nu în fiecare zi, măcar o dată la 2 – 3 zile. Propuneri de discuri de ascultat pentru iubitorii de sonorităţi rock-jazz-AOR sau alte chestiuni legate de marele „viciu” şi „drog” al vieţii mele: muzica.
Îmi cer scuze, la modul cel mai sincer, pentru pauza uriaşă de pe blog şi sper că nu v-am pierdut irecuperabil (pe cei care nu m-aţi mai vizitat…)!