Blogul lui Andrei Şandor

Actualitate orădeană, comentarii, atenţionări etc.

Archive for the ‘Păreri’ Category

Homecoming cu Alex Vâșcan. Muzică mioritică reinterpretată acustic

Posted by Andrei Sandor pe 29/12/2016

alexvascanPe Alex Vâșcan l-am descoperit cu surprindere și cu bucurie în 2014, cred, într-un concert pe care trupa Timpuri Noi l-a susținut la Oradea, în cadrul Zilelor Orașului. Chiar Dan Iliescu l-a recomandat publicului, precizând că muzicianul de la bas e fiu al urbei noastre. Apoi, ne-am reîntâlnit la Filarmonică, la concertul Mezzoforte. Evident, a fost un show de neratat pentru un muzician profesionist. Alex mi-a demonstrat că este într-adevăr meseriaș la Urban Place, aseară (28 decembrie).
Promovat de inimosul lui frate, Tudor, și de inimoasa organizatoare de evenimente Lucia Bochiș, concertul de revenire acasă (temporar, bineînțeles) a fost unul special. Artistul a venit cu o chitară acustică, fără fițe și briz-brizuri muzicale, oferind un spectacol alcătuit exclusiv din piese românești. De la Maria Tănase, Fărâmiță Lambru și Dan Spătaru până la hituri din toate zonele stilistice. Mi-a fost dat să reaud și frânturi din piese dance pe care le uram în anii ’90 când trebuia să le difuzez la radio și pe care le-am crezut moarte și îngropate (ex.: „Banii și fetele” – ceva Valahia sau cum dracu se numea trupa aia…). Dar în variante la care nu mă așteptam.
Alex Vâșcan este un tânăr instrumentist de calitate căruia nu-i e rușine să-și recunoască anumite minusuri în materie de cultură muzicală. Am și stat de vorbă pe tema asta. Iar dacă umilele mele cunoștințe în domeniu îl vor ajuta să își extindă orizonturile și să se inspire pentru viitoarele sale prestații scenice sau/și de studio, cu atât mai bine. Alex Vâșcan este, totodată, un muzician real și oarecum frustrat de faptul că trăiește într-o lume în care doar cei ce apelează la „fabrici de hituri” au șansă și la un succes comercial astfel încât din această meserie să se poată și trăi decent.
A fost evidentă, din câte am perceput eu, această supărare atunci când, în concertul de la Urban Place, artistul a vorbit despre cele 4 acorduri pe care se bazează majoritatea hiturilor provenite din acele „fabrici”. Iar medley-ul care a urmat (în care au intrat, spre surprinderea unora, piese Compact, 3 Sud-Est, Phoenix, Carla’s Dreams etc.) a fost accentuarea frustrării unui instrumentist care face parte dintr-o trupă ce produce muzică serioasă și dificilă și care nu aleargă după șlagăre ușoare (sau ușuratice?). Contraexemplul a fost „hitul” poate cel mai cunoscut de la Timpuri Noi, „Perfect”.
Pentru următoarea ocazie de concert de homecoming (n.b.: a nu se confunda acest cuvânt cu titlul albumului „Homecoming” al formației America!), poate că Alex se va gândi să alcătuiască și un bis de 3-4 piese format din titluri Timpuri Noi. Nu de alta, dar grupul acesta continuă să fie destul de scump la vedere. Cel puțin pe la noi. Deși ar avea public…
Felicitări, Alex Vâșcan!

Anunțuri

Posted in Muzică, Păreri | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Toleranță și bun simț. Ce banc bun!

Posted by Andrei Sandor pe 26/10/2016

Credeați că e ceva legat de mitingul organizat de biserici, la Oradea, sâmbăta trecută. Nu e. E altceva. E un exercițiu de pseudo-filozofie despre cum e cu acceptarea că nu toți suntem la fel. O „stare”, de altfel, foarte aplaudată de către toți cei care se autodenumesc democrați, oameni de bine, toleranți etc.
Încă de acum vreo 20 de ani (mamă, cât timp am „irosit”!), mi-am dat seama de un lucru: nu sunt făcut pentru lumea asta. Cu alte cuvinte, observând ce se întâmplă în jurul meu, mi-am dat repede seama că trăiesc într-o epocă în care tupeiștii, fățarnicii, șmecherii, demagogii și nesimțiții sunt cei care au șanse reale de reușită. Contrziceți-ma, dacă puteți…
Am crezut (sau am sperat?) că felul meu de a fi – și nu sunt eu singurul în această situație – este unul normal, unul care poate fi și el valoros. Și multe cunoștințe, mulți colaboratori, multe „contacte” s-au arătat încântați/încântate de acest fel de a fi. Dacă aș avea o bancnota de 50 de lei pentru fiecare ocazie în care mi s-au spus chestii de genul „Tu ești cel normal, nu ăialalți” / „Ești o comoară prin felul în care te comporți și în care gândești” / „Nu contează banul, tu ai alte calități”, credeți-mă că nu aș avea problemele pe care le am.
Greșeala mea a fost, probabil, că am luat de bună aprecierea. Acum trebuie să îmi dau seama că, de fapt, majoritatea covârșitoare a celor care, în timp, îmi lăudau felul de a fi nu au fost decât niște prefăcuți. Niște prefăcute. Farisei care, trebuie să o spun fără șovăială, au profitat de mine. De puținul pe care îl puteam eu oferi la un moment dat. Am fost mereu carte deschisă pentru prieteni, iubite (acele foarte puține pe care le-am avut…), colegi. Și s-a profitat de mine. Grosolan!
Rezultatul: ajung ca, la 40 de ani, să pun sub semnul îndoielii valorile care mi-au fost cultivate în familie, de mic copil. Vă liniștesc: le pun sub semnul îndoielii (întrebării) doar de dragul „discuției”, căci eu nu mă voi mai putea schimba niciodată. Așa sunt eu. Cât am, am. Cât pot să fac, fac. Cât pot să dau, dau.
E foarte nașpa să fii acuzat de lucruri neadevărate. Țin minte și acum că, mic copil și deloc bătăuș fiind, mă luam la bătaie cu cei care spuneau lucruri neadevărate despre mine. Dar cel mai nasol sentiment este să ți-o primești de la cineva care ar trebui mai degrabă să se ascundă în boscheți și nu să te atace cu chestii foarte neadevărate. Decența care a mai rămas în mine mă face să nu dau alte detalii. Dar trebuie să mă descarc. Musai să zic măcar cât am zis!
E la fel de nașpa să auzi după niște ani că, de fapt, nu ai fost bun așa cum ai fost. Dar, culmea, dacă erai altfel, nici nu intrai în „schemă”. Nici nu se uita unul sau altul la tine. Că, vorba aia, suntem persoane cu morală și acceptăm doar oameni integri. Chiar dacă integru = sărac. Dar, parcă, după niște ani, „integru” (sau poate preferați varianta ‘puțin, dar sigur’) nu mai e OK. Avem ambiții care cer mai mult decât puținul pe care cel integru îl poate oferi…
Credincioșii spun că „Dumnezeu vede tot și știe cum stă treaba”. Pentru că, de regulă, fix oameni extrem de credincioși, teatral de credincioși, sunt cei care atacă incorect, sper ca Dumnezeul lor să vadă într-adevăr realitatea. Iar frica (lor) de același Dumnezeu să se concretizeze cât de curând!
Mă gândesc cu milă la persoanele care se cred perfecte și deținătoare ale adevărului absolut. La persoanele care pofită de bunul simț al celor din jurul lor – și pe care vor să îi manipuleze – și care denigrează zi lumină, știind că nimeni (sau aproape nimeni) nu le dă replica. Vorba aceea cu „jena de jena lui/ei” e atât de actuală în povestea asta!
Și pentru ca să închei panseul într-o notă la fel de „credincioasă”, (același) Dumnezeu nu bate cu parul! Oare felul meu de a fi, foarte pe șleau și fără teatralisme, a fost (și rămâne) un handicap? Se pare că da. Am, însă, încredere că nu toată lumea cade copleșită sub tentative de vrăji (verbale) și prestații scenice prin care anumiți oameni vor să arate cât de răi și de căpcăuni sunt unii, în timp ce ei, reclamanții, sunt albul imaculat în toate direcțiile.
Toleranță, ziceam la început. Faptul că nu toți facem paradă cu anumite realizări, că nu ne lăudăm cu orice bucată de pâne cumpărata pentru acasa, că nu toți ne fălim 24 de ore din 24 până chiar și cu nereușite (care, desigur, sunt exclusiv vina altora!), toate astea nu ne fac oameni mai răi. Eventual doar mai fraieri, care nu-și știu vinde marfa (a se citi imaginea). Iar eu, la 40 de ani, nu mă mai schimb. Indiferent de belelele pe care această stare de fapt mi le-ar putea atrage. Cine mă cunoaște cu adevărat, mă cunoaște. Momentul auto-reclamei: Nu credeți tot ce vi se spune despre mine! Iar dacă vreți, așa cum ar fi corect, și punctul meu de vedere, sunt multe feluri de a mă contacta…
Pace vouă!

Posted in Păreri | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Cetatea Oradea ar putea fi un leagăn de cultură muzicală. Make it happen!

Posted by Andrei Sandor pe 18/10/2016

malitathurzoPentru a treia oară, Lapidariumul din Cetatea Oradea a fost loc de desfășurare pentru un concert al duoului violonistic format din Lucian Malița și Thurzo Sandor. Vreo 20 de oameni s-au adunat marți, 18 octombrie, să asiste la recitalul programat pentru ediția din această lună a evenimentului. Cu toate că numărul de spectatori nu este foarte mare (deși orădenii reușesc să umple cu ușurință sala Filarmonicii săptămână de săptămână), lucrurile pot fi privite ca un bun început. Un bun început pentru a (re)deschide apetitul pentru asemenea evenimente. Da, la Cetate. În Lapidarium, un loc unde se pot găsi diverse formule în care artiștii să poată evolua în mod organizat, poate chiar mai des. De ce nu, o dată pe săptămână. Și chiar mai des, după ce publicul va prinde gustul concertelor din „beciul” de la Cetatea Oradea. Aș îndrăzni chiar să propun ca Primăria să colaboreze pe această linie cu instituții precum Filarmonica de Stat (chiar dacă aceasta se află în ograda dușmanilor politici de la Consiliul Județean), Școala „Hubic” (Oops! E tot la județ…), Liceul de Artă și Facultatea de Muzică din oraș. Sunt ferm convins că s-ar putea elabora un plan benefic pentru toți în vederea popularizării muzicii clasice, astfel încât și instrumentiștii – fie că sunt experimentați sau în curs de a dobândi experiență – să aibă „teren” de desfășurare. Iar cu un repertoriu nu foarte pretențios, orădenii vor fi atrași spre Lapidarium.mathIar fiind acolo și privind configurația locului în care cei doi violoniști au încântat micul auditoriu, mă gândeam că în imobilul istoric restaurat și în căutare de chiriași, poate nu ar fi de rău augur ca un spațiu să fie destinat unui atât de râvnit club de jazz / blues. Că un muzeu al rock-ului orădean ar fi deja, cică, în chinurile proiectării. Da, ne-ar trebui și o „crâșmă” în care tinerii talentați și cu aspirații de viitori artiști de talie cel puțin națională să aibă loc de desfășurare. Periodic, în acel club ar putea veni trupe mai mult sau mai puțin consacrate de pe plan local și nu numai. Aradul, Timișoara, Cluj-Napoca – toate au așa ceva. Cred că și Satu Mare. De Debrecen și Miskolc nici nu mai vorbesc! Din nou, sunt convins că public ar fi și pentru așa ceva. Iar colaborarea cu instituțiile de mai sus ar putea avea și o latură care să se potrivească cu profilul acestui club de blues / jazz. Cum nu este voie să se fumeze înăuntru, nimeni nu ar (mai) trebui să se gândească la un astfel de loc ca la o vizuină mai mare în care fumul de țigară poate fi tăiat cu cuțitul…lapiAșadar, pornind de la periodicele concerte Malița / Thurzo din Lapidarium, cei care se ocupă de perfuziile cu vitalitate pentru Cetatea Oradea ar putea îndrăzni și altceva. Rău în mod cert nu ar face nimănui. Din contră!

*
Ideile de mai sus, referitoare la diversificarea activităților muzicale din Cetate, nu sunt patentate. Ele pot fi preluate pe gratis și, mai cu seamă, aplicate…

Posted in Muzică, Păreri | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

„Jilț și caldarâm” – ex-deputatul Szekely și-a lansat la Oradea prima carte tradusă în română

Posted by Andrei Sandor pe 26/09/2016

ervinszekelyFost parlamentar de lungă durată și încă unul de calitate (fiind autorul mai multor legi bune), salontanul Szekely Ervin a fost pe la Oradea. Ultima dată, dacă bine îmi aduc aminte, l-am văzut pe vou la un concert de la Queen’s, cândva prin primăvara acestui an. De atunci am mai conversat pe Facebook. Și ca să fiu modest, mărturisesc că mi-a propus, în vară, să prezint eu cartea sa, „Jilț și caldarâm”, la evenimentul de lansare de la Oradea. Încă de atunci încerc să îmi dau seama ce am putut face / scrie pentru ca acest om de mare anvergură culturală să îmi propună așa ceva. Să mă simpatizeze atât de mult. O simpatie pe care o primesc cu un adânc sentiment de onoare. Cu regret, dar am refuzat, motivele fiind diverse. Le-a înțeles. Drept „pedeapsă”, în august, mi-a trimis un exemplat al cărții, cu dedicația de rigoare (vezi pagina mea de Facebook pentru dovezi). Azi, 26 septembrie, la ReWine Bar de pe str. Republicii (fostul „Bănuțel” de pe str. Snagovului, de fapt), am avut ocazia să îi mulțumesc personal, să îi strâng mâna și să îl felicit prin viu grai pentru cartea sa.
ervinszekely1
Având în vedere vremurile nebune pe care și eu le trăiesc, recunoc că s-au împlinit ceva anișori de când nu am mai lecturat o carte întreagă. Pe cea a dlui Szekely am citit-o cu mare interes, la început simțindu-mă dator pentru gestul pe care l-a făcut prin trimiterea acasă la mine a unui exemplar. OK, și pentru că s-a gândit la mine pentru prezentarea de la lansare. În cele din urmă, cunoscutul om de cultură Traian Ștef s-a ocupat de problemă și fiți siguri că a făcut o treabă bună. Am fost la lansare și pot spune că, dacă aș fi acceptat propunerea autorului, mă tem că ar fi fost o prezentare și mai sumară (în bunul meu stil…), extrem de libertină, fără incursiuni în chestiuni legate de limbaj, stilistică etc.
stefszekely
Așa cum am scris pe site-ul de știri atunci când am anunțat evenimentul publicistic de luni, „Jilț și caldarâm” este un pamflet foarte tare și usturătoare la adresa clasei politice românești din ultimii 26 de ani. Autorul a fost amabil: cică cele descrise în carte nu sunt caracteristice doar pentru politica / aleșii din România, ci sunt de întâlnit și în țările vecine. Mai ales în fostele țări comuniste. Totuși, având încă în cap „aventurile”, gândurile, acțiunile și discuțiile unor personaje precum Porta, Galamboș, Cioabă sau Mierosu, tind să cred că inspirația principală a scriitorului a venit din zona carpato-danubiano-pontică. Unde mai pui că țara în care se petrece acțiunea se numește Tranziția…
Vreți să știți cum gândesc aleșii neamului înainte de o nouă rundă de alegeri? Ce viață (uneori dublă) au? Cum încearcă să își popularizeze mesajele politice chiar și în medii în care nu ar avea ce căuta asemenea mesaje? Cum se comportă deputații și senatorii cu amantele pe care, desigur, nu le au? Vă interesează o imagine viu colorată a modului în care se fac anumite jocuri politice pentru hrănirea diverselor interese personale? Ei bine, puneți mâna pe cartea lui Szekely Ervin și citiți-o! Iar apoi încercați să rescrieți, măcar parțial, povestea punând în locul personajelor de acolo cam orice persoană reală de pe la noi implicată în politica locală sau națională.
ervinszekely2
Cartea „Jilț și caldarâm” a apărut  în limba română la editura Curtea Veche și poate fi comandată online de pe site-urile care se ocupă de așa ceva. La Oradea, așa cum mi-a spus autorul, volumul apare pe rafturi la librăriile Humanitas și Diverta.
Lectură plăcută!

Posted in Diverse, Păreri | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Călătorie în timp…la Breiner – impresii foarte personale de la Club

Posted by Andrei Sandor pe 24/09/2016

bbb1Cubul tipografilor orădeni. Sau Breiner. Mai târziu Tempo. Practic, am „crescut” acolo. De fapt, mi-am petrecut adolescența acolo. Era inevitabil. Toată familia mea era legată de acel loc. Bunicii din partea mamei prin faptul că bunicul meu a condus Intreprinderea Poligrafică „Crișana”, bunicii din partea tatălui prin faptul că bunica a înființat acolo primul curs de dans și bune maniere. Vă mai miră că părinții mei s-au cunoscut grație acelui curs de dans (cu implicarea regretatului Sonn Andi…)? Dar așa-i că nu vă miră că tot acolo am trăit și eu primul fior cu adevărat puternic al iubirii? După cum spuneam și la început, era inevitabil.

Breiner. Sau Tempo, dacă vă place mai mult. Am prins acolo ultimii ani frumoși ai epocii cu clasicul curs de dans de la Oradea. Am fost cursant, model, corepetitor. Mi-am câștigat primii bani lucrând cot la cot cu taică-meu, devenit instructor de dans. Father and son, cum îi plăcea să spună. De două ori (uneori de trei ori) pe săptămână + serile de dans și balurile organizate cu diverse ocazii, la care dădeam împreună muzica. De multe ori ne amintim și acum cu plăcere și nostalgie: 300 de oameni făceau ca sala mare să vibreze toată noaptea, iar la 5 dimineața aproape că nu reușeam să punem piese atât de „urâte” încât lumea să plece mai repede acasă. Clubul a fost un loc de-a dreptul mitic. Fără să aibă ceva cu miticii!

bbb2Dar Breiner-ul, așa cum îl pomenesc și acum membrii unei anumite generații de orădeni, a fost de referință și dintr-un alt punct de vedere. Începând cu anii 60, acolo se cânta muzică live. Trupe locale, artiști amatori, profesioniști sau semi-profesioniști pasionați de această artă făceau cum făceau și o puneau de niște repertorii atrăgătoare. Știm cât de greu era pe atunci să procuri instrumente, partituri și discuri pentru a avea sursă de inspirație, așa că eforturile de atunci pot fi apreciate cu atât mai mult. Lumea venea, asculta, aplauda, dansa. Se cântau hiturile vremii, de la Beatles la Uriah Heep și de la Illes la LGT.

„Discoteca” Breiner a fost un loc în care și viitori cunoscuți muzicieni orădeni au urcat pe scenă. A fost o atmosferă specială indiferent de formulele de line-up. Știu că mulți concetățeni de-ai mei (mai ales cei de vârsta părinților mei) tresar ori de câte ori sunt pomenite nume precum Putyu (Horgos), Chaplin (Cornel Ungur), Joe (Balogh) sau Trifan Laci, Trendler Jozsi, regretatul Raduly Bela și alți localnici care au făcut istorie la etajul I al Palatului Sonnenfeld. Aseară (23 septembrie), am făcut o călătorie în timp.

Culmea, tehnica modernă actuală m-a ajutat să aflu despre posibilitatea asta. Ca alți aproape 100 de orădeni de toate vârstele, vineri seară, m-am dus iar la club. La Tempo. Sau Breiner. Pe afiș: Breiner Blues Band. Orădeni vechi, plecați din țară, care nu au uitat anii tinereții și sutele (sau miile?) de ore petrecute în acest loc mitic. A fost un happening muzical plin de nostalgie. E inutil să spun că s-a cântat din Dylan, Hendrix, JJ Cale, Bad Company, P Mobil și LGT (printre altele). Sigur că așa ceva s-a cântat, din moment ce ne-am întors în timp! Diferența față de acum 45 – 50 de ani? Nu se mai cântă pe instrumente nașpa, set de tobe petecit și o Vermona cu „mațele” pe afară; muzicienii au „scule” profesioniste, iar sonorizarea e și ea pe măsură.

bbb3În sală, cei de vârsta artiștilor și-au retrăit tinerețea. Iar eu am fost martorul unui eveniment care s-ar fi putut întâmpla și acum, să zicem, 42-43 de ani. Da, poate că într-o seară precum cea de ieri, cu trupa lui Putyu (cu care, la un moment dat, cânta la clape și taică-meu, cunoscut sub numele de Bandi) pe scenă, mamei mele a început să-i fie drag de cel care urma să-i fie soț. În 2016 fiind, m-am simțit ca pe la mijlocul anilor 70. Și a fost bine!

M-am uitat în jur și am observat că unii au venit cu copii. Nici nu e de mirare. Spiritul Clubului Breiner se moștenește. Și se dă mai departe. Vreau și eu să-l dau mai departe. Dar pentru asta trebuie să mai am obiectul muncii. Sper din inimă că seara de blues-rock (cu dans, pentru cei care au vrut) de la Breiner / Clubul Tipografilor (acum Moszkva) să se repete. Mi-e foarte clar că este nevoie de așa ceva în Oradea. Și, ca norocul, mai avem și muzicieni care au în sânge spiritul clubului și care pot / vor să urce pe scenă. Au pentru cine. Așa că aștept(ăm) cu nerăbdare următoarea convocare!
bbb4
*
Calitatea pozelor nu e excepțională, dar găsiți, în mod cert, imagini mai bune pe Facebook, probabil în grupul numit Breineresek Klubbja.

De ce am ales să public pe blog? Pentru că e mult prea personală scrierea. Nu e recenzie de publicat pe http://www.bihorstiri.ro, iar pentru Facebook e prea lung materialul. Dar puteți pune linkul pe Facebook și puteți da „share”. Dacă simțiți ca mine și dacă v-a plăcut „articolul”…

Posted in Muzică, Păreri | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

USL Bihor – pe calea cea bună spre…destrămare?

Posted by Andrei Sandor pe 23/07/2011

E cea mai actuală rugăciune a social-democraților bihoreni. Dar situația e la
fel mai peste tot în România. Uniunea Social Liberală, zămislită la București,
riscă să se destrame din teritoriu. Pentru a nici nu mai știu câta oară, opiniei
publice i-a fost servită o mostră din „buna înțelegere” și din „camaraderia
supremă” care călăuzesc USL Bihor…

PENTRU EDITORIALUL INTEGRAL ACCESAȚI ACEST LINK.

Posted in Politică, Păreri | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Băselu a înnebunit!

Posted by Andrei Sandor pe 23/06/2011

O să spuneți că nu e nimic nou în asta. Poate! Dar acum a scos pe gură o enormitate mai enormă decât celelalte enormități de până acum…
Cică abdicarea Regelui Mihai a fost „un act de trădare”.
Dacă vreți să aflați care este părerea mea despre cele spuse de Popeye, urmăriți linkul care vă va duce pe site-ul bihorstiri.ro.

Posted in Păreri | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Mod revoltător de tratare a urgenţelor la Spitalul Municipal

Posted by Andrei Sandor pe 31/12/2010

Eu care credeam că nu voi mai posta nimic anul acesta pe blogul personal…
Reacţia primă după cele păţite în seara de 30 decembrie a fost să scriu un articol pe site-ul de ştiri la care lucrez (www.bihorstiri.ro, în caz că aţi uitat…), dar m-am răzgândit. Încă nu scriu. Nu înainte de a cere lămuriri oficiale de la proaspăt unsul manager plin al Spitalului Municipal „Dr. Gavril Curteanu” (foto). Subiectul: amânarea unor intervenţii chirurgicale până după Anul Nou, chiar dacă este vorba despre un copil cu fractură dublă la antebraţ şi care necesită tijă pentru rezolvarea problemei.
Medicii care nu au chef de muncă (sau poate competenţă?) la spitalul cu care administraţia Bolojan se laudă ce mare şi grozav este au inventat metoda amânării cu acceptul părinţilor. Adică, profitâd de starea agitată a micuţului care nu mai vrea să vadă oameni în halat alb (sau verde) şi de starea la fel de agitată a părinţilor care nu mai vor să chinuie copilul dacă, chipurile, nu e musai,  medicul recită poezia că nu e nicio grabă şi că nu e niciun bai dacă se mai aşteaptă cu operaţia. De data asta, motivul este Revelionul. Adică, deşi accidentul s-a produs în seara de 30 decembrie şi radiografia arată clar că e nevoie de mai mult decât de gips, medicul de gardă te abureşte să semnezi că tu ceri ca operaţia să fie făcută luni, 3 ianuarie. Ciudat mod de a aborda cazurile. Halal reformă sanitară locală! 
E drept că sunt foarte subiectiv, căci este vorba despre copilul meu, motiv pentru care nu am vrut să mă lansez în compunerea unui material jurnalistic, dar promit (în primul rând mie!) că dl Ovidiu Pop (directorul de la „Curteanu”) va fi rugat să dea nişte explicaţii pe această temă.
Iar până atunci, dacă Doamne fereşte aveţi nevoie de intervenţii de acest fel, mai bine nu pierdeţi timpul la super-spitalul Municipiului Oradea, ci mergeţi câţiva zeci de metri mai spre strada Transilvaniei şi apelaţi direct la privaţii de la Pelican.

Posted in Păreri, Sănătate | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Limbajul de lemn vs. critica de dragul criticii

Posted by Andrei Sandor pe 08/10/2010

În mod normal, nu răspund la pseudo-provocări. Dar e vineri seara și am făcut greșeala să accesez un link pe care l-am primit pe messenger și care m-a dus pe site-ul amicului Lulu Cremeneanu. Aoleu! Scuze! Nu-mi înțelegeți greșit cuvintele „de lemn”: greșeala nu e că am intrat pe site. Fac acest lucru din când în când, mai ales că avem și o colaborare pe linie de redacție (bihorstiri.ro). E mereu funny să dau o raită pe acolo. Greșeala este că mi-am pierdut timpul citind niște reacții ale lui, vorba lu’ Băsescu, „nu’ș ăsta”, Alexei de la blogul muzicadevest.ro. Tipul chiar crede că e formator de opinie pe linie muzicală, desființând unul dintre rarele evenimente rock demne de urmărit, petrecute în Oradea.
Am observat că Gică contra s-a luat în gură cu Liviu Balint (scuze, dar e un alt prieten la care țin!) pe tema concertului Speak Floyd și că am avut parte de o critică de estetică din partea distinsului cunoscător în de-ale muzicii și sunetului. După cum am văzut pe site-ul lui Lulu, băiatul a zis ceva de genul că aproape și-a rupt gâtul citind ce am scris pe bihorstiri.ro despre concert și asta din cauza „limbajului de lemn” folosit. Detectez din start o neregulă: cum să-ți rupi gâtul când un gât presupune că ai și un cap pe care el îl susține? Cu regretele de rigoare, la blogul muzicadevest.ro a ajuns să scrie un headless creature, care, numai pentru că nu a avut parte de sunetul de pe „PULSE” sau de pe „Delicate Sound Of Thunder”, a vrut să execute responsabilii cu sonorizarea. Cel puțin așa înțeleg eu că trebuie să interpretăm alesele și academicele cuvinte, care surclasează limbajul meu de lemn pe care l-am folosit în cronica scrisă.
Cipri, părerea mea e că nu ar mai trebui să mergi la niciun concert de club, de casă de cultură sau de stadion, atâta timp cât nu ești informat în prealabil despre studiile și CV-ul sunetistului și asupra condițiilor tehnice în care se desfășoară prestația scenică. Cu tot cu limbaj de lemn, vreau să te informez că nu trebuie să fii orădean de zeci de generații pentru a ști că singurul loc din oraș în care condițiile acustice sunt excepționale este Filarmonica de Stat. Dar, mare atenție! Chiar și acolo, s-ar putea ca o trupă rock, hard-rock, fusion sau free jazz (care am auzit că este top of the top pentru tine) să nu se ridice la standardele sonore ale Majestății Tale. De ce? Pentru că sala a fost astfel concepută încât să fie în regulă pentru concerte simfonice.
După cum am văzut, ești tare la parafrazări: „Wish I Wasn’t There” stă scris în locul titlului recenziei tale. În numele tuturor celor care s-au simțit bine la concertul Speak Floyd de la Oradea, nu pot decât să îți transmit și eu ceva: NOBODY ASKED YOU TO! Cred că au dat dovadă cel puțin de infantilism cei care s-au așteptat ca sunetul de la Casa de Cultură a Municipiului să fie lacrimă. Chiar dacă ați dat de înțeles că omul de la sunet al lui Marius Pop și-a dat mai mult interesul, trupa sunând mai bine decât Floyd-ul românesc, cu prietenie vă atrag atenția că faceți confuzie între sezon și fazon. Nici mărimea activă a scenei nu a fost aceeași și nici stilul practicat de cele două formații.
Să știi, Cipri, că nu scriu cu mânie sau cu supărare și că aprecierile tale vis-a-vis de exprimarea mea din articol mă lasă rece. Am trecut demult peste vârsta la care să mă simt atins de asemenea împunsături gratuite. Dar să știi că abordarea ta nu e deloc OK, mai ales în condițiile în care ai reprezentat un produs online care a început, mai ales grație ajutorului pe care îl primește permanent de la Daika Attila prin Radio Transilvania, să își arate colțișorii în materie de reper local pentru diferite evenimente muzicale. Permite-mi să-ți spun din experiență (de viață, de presă și de fan real de muzică bună) că a critica a prostu’, numai de dragul de a părea cu boașe în fața tipelor pe care vrei, poate, să le impresionezi cu stilul de „Ce le-am tras-o!”, nu e loz câștigător.
Îți promit că, pentru următoarea venire la Oradea a Speak Floyd te voi pune în legătură cu organizatorii ca să le faci lipeala cu Alan Parsons sau cu James Guthrie. OK? Sau nu știi cine sunt ăștia și ce legătură au cu Pink Floyd? Scuză-mi recidiva cu limbajul de lemn!

Posted in Muzică, Păreri | Etichetat: , , , , , | 4 Comments »

Bolo e un tip cool!

Posted by Andrei Sandor pe 19/06/2010

Sunt aproape convins că urmează să fiu considerat (din nou!) vândut cuiva, de data asta liberalilor sau însuşi primarului Oradiei (de regulă, conform unor dobitoci, când nu scriu ceva critic despre PDL înseamnă că m-au cumpărat, iar când scriu mai puţin laudiativ despre PNL înseamnă că, de asemenea, m-au cumpărat portocaliii…). În fine, pe blogul personal îmi permit să spun următoarele: NU MĂ INTERESEAZĂ CINE ŞI CE CREDE! SĂ MĂ PUPE UNDEVA DEŞTEPŢII!
După lunga discuţie pe care am avut-o cu el, la doi ani de la preluarea mandatului de primar, Ilie Bolojan m-a convins (I guess…) că are intenţii bune şi că chiar vrea să facă ceva pentru oraşul meu natal.
Interviul poate fi citit urmărind acest link, pe bihorstiri.ro.

Posted in Păreri | Etichetat: , , | 3 Comments »