Am un prieten drag care îmi spune mereu, când vine vorba, că „politicienii sunt o rasă aparte”. Şi, credeţi-mă, nu o zice în sensul bun al cuvântului! N-am fost niciodată, nu sunt şi nu văd şanse să devin membru de partid. De niciun partid. Probabil acesta este motivul pentru care nu am să înţeleg niciodată modul în care funcţionează mintea / gândirea unui politician. De fapt, a unui politician vânător de funcţii. De ce, atunci când e de bine (şi doar atunci!), acest exemplar face eforturi supranaturale pentru a ieşi în public, pentru a apărea în presă, pentru a face poze, iar când treaba se-mpute se dă strigarea pentru ascundere în păpuşoi?
Evident că nu e ceva plăcut să fii în prim plan şi atunci când ceva nu merge bine, însă ar trebui să îţi asumi, nu-i aşa? Mai ales dacă nu din cauza ta s-a stricat treaba. Şi ca să nu las prea mult loc ambiguităţii, concretizez: preşedintele Pasztor Sandor de la Consiliul Judeţean Bihor şi-a arătat „bărbăţia” în aceste zile. În momentul în care scriu aceste rânduri, au trecut 4 zile bune de când s-a aflat usturătoarea veste cum că Ryanair ne va spune „Viszlat!” din toamna aceasta. De 4 zile bune, şeful CJ, de altfel cel mai vocal promotor al curselor aeriene low-cost şi cel mai acerb autolăudător în materie de demersuri privind dezvoltarea aerogării orădene, tace cu privire la acest subiect. Ba, să nu mint: cu chiu, cu vai, Pasztor le-a date ceva reacţii unor colegi de-ai mei din presă. Ceva tipic pentru un politruc, cică, luat prin surprindere de o asemenea decizie grea a principalului pilon pe care se bazează activitatea „externă” a Aeroportului Internaţional Oradea. Că nu ştia, că merge în Irlanda pentru a discuta cu şefii companiei, că lucrurile nu vor rămâne aşa etc. Bla, bla, bla!
Habar n-am cine-l povăţuieşte astfel, dar cred că e o greşeală. Preşedintele CJ ar fi trebuit demult să dicteze un comunicat de presă de 3 rânduri, oficial şi cu antetul instituţiei, în care să le spună bihorenilor care e situaţia. Cu bărbăţie. Nu să lase totul să curgă de la sine, în speranţa că unii din presă nu-l vor taxa deloc şi că ceilalţi se vor sătura de subiect în 2 – 3 zile. E un subiect de care nu te poţi sătura. E o temă care a fost mereu ţinută la cald, sub o formă sau alta, iar sprijinul presei orădene a fost mereu solicitat. Mai ţineţi minte, dle Pasztor, când tăiaţi torturi, deschideaţi sticle de şampanie, duceaţi ouă de Paşte pe pistă, coordonaţi dansatorii populari, vă „fotaţi” (vorba lui Ovi D. Pop…) în toate poziţiile şi locurile posibile cu tăbliţele Ryanair şi păreaţi un umil subordonat al dlui Denis Barabas. Cel care are deja răni pe ambele buci din cauza pupăturilor primite de la dumneavoastră şi de la comandantul Gheorghe Pasc?
De la acesta din urmă nu am nici (pen)umbră de pretenţie la transparenţă, deşi are acolo angajaţi oameni de PR o grămadă. Şi cu toate că, bunul simţ (dar unde nu este, nici Dumnezeu nu cere!) ar fi trebuit să-i dicteze şi acestuia că ar fi corectă o informare generală a mass media orădene privind situaţia cu Ryanair. Că nu pot să uit zecile de mail-uri şi alte tipuri de invitaţii la tot felul de evenimente legate de noile curse externe low-cost. Adică publicitate gratuită cu ghiotura. Însă, când ar fi ceva de dat înapoi – şi aici mă refer la tranparenţă din proprie iniţiativă, nu la altceva! – tăcere. Urlătoare.
Cu gândul la ceea ce se întâmplă, totuşi, recunosc că e posibil ca ambii menţionaţi mai sus să nu fi ştiut de ce urmează să facă Ryanair. Dar chiar şi aşa, pentru că nu e vorba despre schimbarea culorii de pe etichetele care se lipesc pe bagaje, ci despre dispariţia efectivă a mai multe curse aeriene de pe Aeroportul Oradea, mi se pare că ceva pute aici. Şi dacă preşedintele CJ şi comandantul aerogării nu au fost informaţi despre intenţiile companiei irlandeze, poate nu e deplasat să cred că niciunul dintre ei nu e considerat destul de mare (sau tare) pentru a fi tratat cu atâta respect încât să i se facă o asemenea dezvăluire. Iar asta, în opinia mea, nu înseamnă decât un singur lucru (valabil pentru amândoi): nici Pasztor Sandor şi nici Gheorghe Pasc nu au ce căuta în funcţiile pe care le ocupă acum!
Pun pariu că voi făcut în fel şi chip după această postare. Ungurii vor spune că-s trădător de neam (fiind, parţial, de origine maghiară), românii că-s pesedist pentru că mă leg de Bolojan. Oricât am evitat să aştern pe „hârtie” gândul acesta, nu pot să mă abţin. Pentru că mi se pare că e bătător la ochi că ceea ce acum ceva vreme era amendat de Poliţia Locală Oradea, acum e lăsat în pace. Poate că cele din fotografiile pe care le-am făcut în seara de 12 noiembrie 2017 în Piaţa Unirii din Oradea (la ceva târg de produse din Valea Ierului) n-or face parte din însemnele vechi maghiare atât de vânate de marii români care conduc acum urbea. Poate. Recunosc că nu-s specialist în heraldică. Dar tare mi se pare că sunt simboluri de genul celor pe care Tokes Laszlo le-a afişat la balconul său de pe str. Primăriei şi pentru care a ajuns în proces cu administraţia Bolojan după ce a fost amendat.
Pentru a treia oară, Lapidariumul din Cetatea Oradea a fost loc de desfășurare pentru un concert al duoului violonistic format din Lucian Malița și Thurzo Sandor. Vreo 20 de oameni s-au adunat marți, 18 octombrie, să asiste la recitalul programat pentru ediția din această lună a evenimentului. Cu toate că numărul de spectatori nu este foarte mare (deși orădenii reușesc să umple cu ușurință sala Filarmonicii săptămână de săptămână), lucrurile pot fi privite ca un bun început. Un bun început pentru a (re)deschide apetitul pentru asemenea evenimente. Da, la Cetate. În Lapidarium, un loc unde se pot găsi diverse formule în care artiștii să poată evolua în mod organizat, poate chiar mai des. De ce nu, o dată pe săptămână. Și chiar mai des, după ce publicul va prinde gustul concertelor din „beciul” de la Cetatea Oradea. Aș îndrăzni chiar să propun ca Primăria să colaboreze pe această linie cu instituții precum Filarmonica de Stat (chiar dacă aceasta se află în ograda dușmanilor politici de la Consiliul Județean), Școala „Hubic” (Oops! E tot la județ…), Liceul de Artă și Facultatea de Muzică din oraș. Sunt ferm convins că s-ar putea elabora un plan benefic pentru toți în vederea popularizării muzicii clasice, astfel încât și instrumentiștii – fie că sunt experimentați sau în curs de a dobândi experiență – să aibă „teren” de desfășurare. Iar cu un repertoriu nu foarte pretențios, orădenii vor fi atrași spre Lapidarium.
Iar fiind acolo și privind configurația locului în care cei doi violoniști au încântat micul auditoriu, mă gândeam că în imobilul istoric restaurat și în căutare de chiriași, poate nu ar fi de rău augur ca un spațiu să fie destinat unui atât de râvnit club de jazz / blues. Că un muzeu al rock-ului orădean ar fi deja, cică, în chinurile proiectării. Da, ne-ar trebui și o „crâșmă” în care tinerii talentați și cu aspirații de viitori artiști de talie cel puțin națională să aibă loc de desfășurare. Periodic, în acel club ar putea veni trupe mai mult sau mai puțin consacrate de pe plan local și nu numai. Aradul, Timișoara, Cluj-Napoca – toate au așa ceva. Cred că și Satu Mare. De Debrecen și Miskolc nici nu mai vorbesc! Din nou, sunt convins că public ar fi și pentru așa ceva. Iar colaborarea cu instituțiile de mai sus ar putea avea și o latură care să se potrivească cu profilul acestui club de blues / jazz. Cum nu este voie să se fumeze înăuntru, nimeni nu ar (mai) trebui să se gândească la un astfel de loc ca la o vizuină mai mare în care fumul de țigară poate fi tăiat cu cuțitul…
Așadar, pornind de la periodicele concerte Malița / Thurzo din Lapidarium, cei care se ocupă de perfuziile cu vitalitate pentru Cetatea Oradea ar putea îndrăzni și altceva. Rău în mod cert nu ar face nimănui. Din contră!
Fost parlamentar de lungă durată și încă unul de calitate (fiind autorul mai multor legi bune), salontanul Szekely Ervin a fost pe la Oradea. Ultima dată, dacă bine îmi aduc aminte, l-am văzut pe vou la un concert de la Queen’s, cândva prin primăvara acestui an. De atunci am mai conversat pe Facebook. Și ca să fiu modest, mărturisesc că mi-a propus, în vară, să prezint eu cartea sa, „Jilț și caldarâm”, la evenimentul de lansare de la Oradea. Încă de atunci încerc să îmi dau seama ce am putut face / scrie pentru ca acest om de mare anvergură culturală să îmi propună așa ceva. Să mă simpatizeze atât de mult. O simpatie pe care o primesc cu un adânc sentiment de onoare. Cu regret, dar am refuzat, motivele fiind diverse. Le-a înțeles. Drept „pedeapsă”, în august, mi-a trimis un exemplat al cărții, cu dedicația de rigoare (vezi pagina mea de Facebook pentru dovezi). Azi, 26 septembrie, la ReWine Bar de pe str. Republicii (fostul „Bănuțel” de pe str. Snagovului, de fapt), am avut ocazia să îi mulțumesc personal, să îi strâng mâna și să îl felicit prin viu grai pentru cartea sa.
Cubul tipografilor orădeni. Sau Breiner. Mai târziu Tempo. Practic, am „crescut” acolo. De fapt, mi-am petrecut adolescența acolo. Era inevitabil. Toată familia mea era legată de acel loc. Bunicii din partea mamei prin faptul că bunicul meu a condus Intreprinderea Poligrafică „Crișana”, bunicii din partea tatălui prin faptul că bunica a înființat acolo primul curs de dans și bune maniere. Vă mai miră că părinții mei s-au cunoscut grație acelui curs de dans (cu implicarea regretatului Sonn Andi…)? Dar așa-i că nu vă miră că tot acolo am trăit și eu primul fior cu adevărat puternic al iubirii? După cum spuneam și la început, era inevitabil.
Dar Breiner-ul, așa cum îl pomenesc și acum membrii unei anumite generații de orădeni, a fost de referință și dintr-un alt punct de vedere. Începând cu anii 60, acolo se cânta muzică live. Trupe locale, artiști amatori, profesioniști sau semi-profesioniști pasionați de această artă făceau cum făceau și o puneau de niște repertorii atrăgătoare. Știm cât de greu era pe atunci să procuri instrumente, partituri și discuri pentru a avea sursă de inspirație, așa că eforturile de atunci pot fi apreciate cu atât mai mult. Lumea venea, asculta, aplauda, dansa. Se cântau hiturile vremii, de la Beatles la Uriah Heep și de la Illes la LGT.
În sală, cei de vârsta artiștilor și-au retrăit tinerețea. Iar eu am fost martorul unui eveniment care s-ar fi putut întâmpla și acum, să zicem, 42-43 de ani. Da, poate că într-o seară precum cea de ieri, cu trupa lui Putyu (cu care, la un moment dat, cânta la clape și taică-meu, cunoscut sub numele de Bandi) pe scenă, mamei mele a început să-i fie drag de cel care urma să-i fie soț. În 2016 fiind, m-am simțit ca pe la mijlocul anilor 70. Și a fost bine!
Blogul lui Andrei Şandor 