Şi iată că a fost concert Mezzoforte la Oradea!

Voi fi un pic rău la începutul acestei cronici. Îmi cer scuze pentru relativa întârziere cu care public. Am avut şi altele de făcut, dar acum mă grăbesc să scriu despre concertul Mezzoforte de la Oradea. Mă grăbesc şi pentru că observ că acest happening muzical a înflăcărat spiritele internauţilor, unul dintre cele mai căutate subiecte, azi, pe acest blog fiind tocmai evenimentul muzical de luni, 23 noiembrie. De asemenea, aş vrea să le întind o mână de ajutor şi colegilor din presa cu acte în regulă, nu de alta, dar am vazut mulţi ziarişti la concert, însă niciun feedback în ziare sau pe site-urile publicaţiilor. Bănuind motivele principale ale acestei “tăceri”, mă mobilizez să scriu povestea văzută prin ochii mei şi auzită cu urechile mele. Iar celor care, din nou, mă vor arăta cu degetul că sunt mult prea înfierbântat şi ultra-subiectiv, le răspund: da! Sunt! Şi îmi permit să fiu subiectiv în condiţiile în care cunosc şi ascult Mezzoforte din 1989 şi nu aş fi crezut vreodată că am să-i văd live în oraşul meu natal…

Muzicienii de la Mezzoforte au pornit dimineaţa de la Budapesta şi au ajuns la Oradea în jurul orei 15. Cazaţi la Hotel Elit, băieţii au venit cu un rând de haine, o parte dintre instrumentele de care au nevoie în spectacol şi cu propriul lor inginer de sunet. Ca orice trupă care se respectă. Iar rostul acestui om “în plus” l-am desluşit în sala de concert. Am fost “desemnat” să stau prin preajma trupei de către amicul Joe Balogh, unul dintre cei doi organizatori ai evenimentului. Adică, ideea era că Joe ştia că sunt (şi eu) un mare fan, că voi dori să stau de vorbă un pic mai altfel cu invitaţii nordici şi că mă descurc binişor cu islandeza. Ha ha! Am glumit! Evident că nu ştiu nicio boabă în această limbă, dar cunosc două-trei cuvinte în engleză. Aşa că urma să fie OK partea de comunicare.
În fine, ajungând la hotel, îi salut, fac cunoştinţă rapid cu ei (by the way, sunt teribil de simpatici, dar nu acesta va fi singurul lor atu!), îi întreb dacă au călătorit bine, dacă sunt în regulă camerele şi trecem la treabă. Inginerul de sunet nu vrea să lase nimic pe mâna hazardului. Deşi, din start, trupa a informat că va avea nevoie de vreo 2 ore de probe de sunet, acest lucru a devenit din ce în ce mai clar după primul schimb de vorbe dintre subsemnatul şi omul de la butoanele consolei de mixaj. Bărbatul de vreo 50 de ani mă întreabă de sală. La fel şi cei trei membri ai trupei Mezzoforte care se aflau în acel moment în hol: claviaturistul Eythor Gunnarsson, tobarul Gulli Briem şi basistul Johann Asmundsson. În doi timpi şi trei mişcări, băieţii se bagă în microbuz şi suntem pe drumul care duce la Filarmonica de Stat. După câteva minute, 50% din trupa care va cânta live în faţa publicului de la Oradea îşi descărca obiectele muncii. O parte din ele, căci firma de sonorizare era deja pe scenă şi construia “decorul” concertului. Zeci şi zeci de metri de cabluri, sute de kilograme de echipamente (lumini, boxe şi instrumente) aşteptau să fie puse la loc în aşteptarea celor care vor face ca sala “Enescu-Bartok” să răsune de un jazz de calitate. Din toate punctele de vedere.Fără să stea prea mult pe gânduri, în timp ce microbuzul a mers înapoi la hotel pentru a aduce la locul faptei şi pe ceilalţi componenţi ai grupului, primii trei muzicieni au început să se instaleze. M-am aşezat pe margine şi i-am urmărit cu atenţie. Pentru mine, un om care, de la vârsta de nici 14 ani (adică de aproape 20 de ani!), ascult Mezzoforte, am toate discurile şi le cunosc muzica par coeur, a fost o experienţă pentru o viaţă întreagă. Am mai fost prezent la câteva probe de sunet, dar la niciuna nu am fost atât de aproape de personajele principale. Să vezi modul în care instrumentiştii îşi pregătesc “uneltele” pentru ca să le poată exploata la maximum, pentru un fan adevărat, este ceva aparte. Normal, durata individuală a pregătirilor este dată de complexitatea şi de rolul instrumentelor. Dar ce vorbesc? În muzica Mezzoforte nu există instrument care să nu fie important!
Dovedind pregătirea sa muzicală şi greutatea sa în materie de compoziţie şi orchestrare, Eythor are prioritate. Rack-ul său cu clape şi un mixer separat, cu 16 canale, îl îngrădesc pe muzicianul care a cerut claviaturi Yamaha Motif şi Nord Lead. După cablările de rigoare şi ajustarea volumului din căşti, clăparul îi face pe plac inginerului de sunet şi umple sala Filarmonicii de sunete magice. Culmea, încă nici nu a început muzica efectivă, dar nişte acorduri extrem de melodioase pun deja la încercare sistemul de amplificare. În acest răstimp, un alt mare profesionist al trupei, Gulli Briem acordează tobele cu ajutorul cheii speciale, obiect nelipsit din gentuţa unui percuţionist care se respectă. Apoi, tobarul montează cinelele Paiste pe care le-a adus de acasă şi, de asemenea, pedalele pentru toba mare. De ce pedale? Pentru că se foloseşte de două: una simplă şi una cu dublă percuţie, în funcţie de solicitările piesei. Gulli acordă aşa o atenţie pregătirilor premergătoarele soundcheck-ului de parcă ar fin în studio, înainte de o înregistrare importantă. De ce mă mir? Aşa fac toţi profesioniştii.
Vis-a-vis de Eythor îşi are locul al doilea claviaturist, care e şi trompetist, germanul Sebastian Studnitsky, care s-a alăturat formulei live Mezzoforte în anul 2006. La el, treburile sunt mai simple: un Yamaha Motif cablat, că instrumentul de suflat nu necesită nimic special, decât un microfon funcţional şi un muştiuc. Însă, din câte se pare, clapa neamţului cauzează probleme şi scoate peri albi inginerului de sunet, dar şi responsabilului cu sonorizarea, care a şi-a făcut norma de kilometri între imensa consolă din partea din spate a sălii şi scenă pentru a face diverse combinaţii pentru a vedea care-i buba. Pe scurt, scula scotea sunet mono, deşi setările erau pentru stereo. După vreo 15 minute bune de bibilit, scos, inversat şi reinversat cabluri, lucrurile s-au rezolvat. A dispărut şi “brum”-ul general spre bucuria băsarului Johann, tip extraordinar de prietenos şi care urma să facă furori în cadrul concertului. Un “simplu” Sadowski cu 5 coarde face cât o serie de crix-craxuri la alţi “artişti”. Nordicul s-a concetat la amplif şi a început să îşi încălzească degetele. Cred că puteam să-l ascult ore în şir. În solo.
După un periplu de vreo 30 de minute în care am fost cu Joe să mai aranjăm nişte probleme de catering, mi-am reluat locul în sala “Enescu-Bartok” pentru a asista la restul soundcheck-ului. Între timp, au apărut şi ceilalţi muzicieni: saxofonistul Oskar Gudjonsson şi chiaristul Bruno Mueller. Nici ei nu au necesitat prea multe pregătiri: un microfon ataşat la sax, respectiv expunerea şi conectarea la consolă a “covorului” de efecte de chitară. Cei doi nici nu s-au băgat în seamă, lăsându-i pe colegii lor mai „problematici” să îşi facă damblaua. În cele din urmă, vorba lui Shakespeare, totul e bine când se termină cu soundcheck efectiv; aşa că, Mezzoforte îşi încearcă ştiinţa pe piesa „High Season” (de pe albumul „Playing For Time”, 1989). Grupul prestează până la OK-ul primit de la masa de mixaj. Iar când sunetistul zice OK, înseamnă că formaţia va suna la fel de bine ca oriunde în lume. Evident dacă nimeni nu pune mâna pe butoane, setări şi gainuri. So, let the hostilities begin!

Garden party, în prag de decembrie, la Oradea
În analiza concertului Mezzoforte de la Oradea am un mare avantaj. Pe lângă faptul că le cam ştiu pe de rost albumele (scuze că mă laud, dar copilul şi cunoştineţele muzicale sunt principalele mele motive de laudă, rareori, când am ocazia…), un alt sprijin deosebit în savurarea prestaţiei islandezilor l-a constituit faptul că, încă din aprilie, am putut vedea şi revedea DVD-ul “Live In Reykjavik”, apărut în ianuarie. Delicatesa audio-video imprimată pe disc mi-a permis să compar şi să observ rapid, dacă este cazul, diferenţe în materie de abordare calitativă de către artişti. Ei bine, nu a fost cazul! Chiar dacă a fost ceva mai scurt decât materialul de pe DVD, spectacolul de la Oradea nu a fost unul second-hand, ci unul care a oferit 100% din talentul şi energia muzicienilor. Evident, având în spate materialul video editat oficial în acest an, trupa Mezzoforte şi-a construit show-ul de pe Crişul Repede pe scheletul principal al concertelor care au stat la baza lui “Live In Reykjavik”. Cei care sunteţi familiarizaţi cu melodiile formaţiei veţi tresări la auzul unor titluri precum “Icebraker”, “E.G. Blues”, “Prime Time” sau celebrul “Garden Party”, care a deschis calea succeselor internaţionale ale tinerilor islandezi de la Mezzoforte, în 1983. Nu pot să nu remarc că, la Oradea, show-ul a început în mod exploziv cu “Check It In”, piesa de deschidere a albumului “Rising” (1985), bucată perfectă pentru a-ţi face sângele să fiarbă.
În sala “Enescu-Bartok” a Filarmonicii, în seara de 23 noiembrie, a fost o sinergie. Muzica rafinată, melodioasă şi interpretată enervant de corect s-a întâlnit cu buna dispoziţie a instrumentiştilor şi, foarte important, cu un public extaziat. Dar nu snob! Sau poate mai puţin snob decât la alte evenimente culturale mai cu ştaif organizate pe la noi. Şi spun asta pentru că, din câte am aflat de la organizatori, bilete au fost rezervate de săptămâni bune, iar fanii Mezzoforte au venit la concert şi din oraşe precum Arad, Carei, Satu Mare şi Baia Mare. Dovadă că oamenii nu au făcut deplasarea la nimereală, ci au ştiut pentru ce vin. În ciuda unor zvonuri mai mult decât hazlii (dar deosebit de supărătoare!) cum că nu ar fi vorba despre adevărata trupă, ci despre o variantă de mâna a doua, cu înlocuitori, a formaţiei din Islanda. Acum, după ce evenimentul s-a consumat, trebuie să recunosc că, într-adevăr, nu a fost Mezzoforte clasic. A fost un grup care a venit la Oradea cu doi muzicieni care nu fac parte din lineup-ul original. Şi fără chitaristul Fridrik Karlsson, unul dintre întemeietorii trupei, dar care nu mai concertează, locuind la Londra şi participând doar la munca din studio. În schimb, pentru acurateţea informării cititorilor, vă spun că Fridrik apare – alături de Bruno Mueller – pe DVD-ul deja invocat.
Dar să revin…Având deja în minte prestaţia de la Reykjavik, chiar am fost curios dacă Mezzoforte vin la Oradea cu un spectacol mai puţin elaborat sau dacă muzicienii vor arăta un interes la fel de mare pentru satisfacerea publicului din acest oraş din România, precum au făcut-o în capitala ţării lor de origine. Plus că citisem pe Internet recenzii extraordinar de elogioase de la fani din cele mai diverse ţări în care băieţii au călătorit în cadrul actualului turneu. Contractul prevedea 90 de minute de muzică. Ei bine, a fost mai mult. Cu bis-ul de rigoare. Însă nu am voie să ajung la bis înainte de a scrie apăsat: concertul de la Oradea a fost la fel de profesionist precum cel apărut pe DVD!
Trupa nu s-a zgârcit în ceea ce priveşte consumul de energie şi a pus pe jar auditoriul cu perfecţiunea interpretării melodiilor. La fel, s-a putut remarca virtuozitatea membrilor trupei, fiecare dintre cei şase muzicieni având ocazia să arate ce ştie. Pe primul loc în materie de solistici l-aş pune pe omul care bate pieile, Gulli Briem (tipul seamănă izbitor cu actorul Kevin Bacon…), care a încântat cu două solo-uri de tobe. Apoi, partenerul de la secţiunea ritmică, basistul Johann Assmundsson s-a îngrijit să dovedească publicului orădean că adoră slapping-ul. Un moment memorabil al serii de 23 noiembrie a fost cel în care Gulli şi Johann au repetat o scenă de pe DVD, tobarul făcând un solo de bas, bătând cu stick-urile de tobe coardele Sadowsky-ului (vezi poza de mai sus). O premieră pentru fanii de jazz orădeni! Cât despre repertoriu, acesta s-a axat pe principalele discuri ale grupului: “Surprise Surprise”, “No Limits” (1987), “Rising”, dar şi cel mai recent album de studio, “Forward Motion” (2004). Vă recomand să faceţi rost de material, una dintre cele mai elaborate piese de pe acest disc fiind interpretată la Filarmonică: “Beyond The Horizon”…
Encore-ul de la Oradea a fost cerut de întreaga sală, care i-a readus pe scenă pe cei de la Mezzoforte în sunetul unui ocean de aplauze. Iar plutirea muzicală s-a reluat cu un medley realizat din trei compoziţii care, în original, apar pe excelentul “Observations” (1984). Este vorba despre “Midnight Sun”, “Spring Fever” şi “Rockall”, redate cu o energie debordantă.
Pentru trupă, show-ul s-a încheiat. Dar pentru fanii prezenţi, sfârşitul show-ului a însemnat începutul episodului 2: întâlnirea cu muzicienii şi sesiunea de autografe. Deşi obosiţi, membrii formaţiei au ieşit pe coridor şi au răspuns cu prietenie tuturor solicitărilor de semnături şi fotografii. Mezzoforte au semnat de toate: afişe, discuri vinil, bilete şi au făcut şi o vânzare considerabilă de DVD-uri. Câteva zeci de bucăţi au trecut precum pâinea caldă, muzicienii fiind deosebit de surprinşi de gradul de simpatie de care au avut parte la Oradea.
Seara a fost una care a mulţumit ambele părţi ale baricadei. Spectatorii au ajuns să îşi vadă visul muzical cu ochii, la ei acasă. Iar componenţii trupei pot adăuga pe lista locurilor vizitate un nou oraş, de care nu mai auziseră, dar pe care au promis că îl vor vizita din nou. Poate chiar ca şi turişti.
De data asta, Mezzoforte nu au avut timp să se plimbe, dar le-am dat asigurări că merită să revină şi cu alt scop decât cel de a presta un concert.
De la Oradea, grupul s-a întors la Budapesta, unde au luat avionul pentru a ajunge la Sofia. Turneul actual se va încheia după al doilea concert din capitala Bulgariei, prevăzut pentru joi, 26 noiembrie. Planurile jazz-rockerilor sunt multe, pentru 2010. Printre altele, ei sunt deja planificaţi pentru a apărea în cadrul festivalului Internaţional de Jazz de la Cape Town (Africa de Sud), în data de 3 aprilie.
*
Urmează să postez şi un interviu în exclusivitate pe care mi l-a acordat tobarul Gulli Briem.