Blogul lui Andrei Şandor

Actualitate orădeană, comentarii, atenţionări etc.

(Ne-)A rămas cântul! Trioul lui Bubu Luca, din nou fenomenal la Oradea

Posted by Andrei Sandor pe 26/02/2017

one25022017„Lumea, acasă, mă crede nebun”. Așa spune o veche piesă Metropol, pe care grupul actual al orădeanului Marius Luca l-a reluat pe ultimul album, dar și în concertele din România. Aseară, în Urban Place, despre toți cei adunați pentru show-ul ONE (Organic Noise Experiment) se putea crede că sunt „nebuni”. Pentru că, majoritatea lor, au mers iar să-i vadă pe Bubu și pe colegii săi de trupă, după vreo 3 luni de la precedentul spectacol. Și ce bine că au mers!

Sunt foarte rare evenimentele muzicale din Oradea care sunt capabile să scoată din casă vechi împătimiți ai rockului, generația anilor 60 – 70, oameni care nu numai că ascultă și acum acele albume, dar știu și să se extazieze așa cum se cuvine la un concert care le face pielea de găină. Iar când vedeta este un prieten / concetățean de-al lor plecat din țară în urmă cu 35 de ani, atmosfera nu mai necesită prezentări speciale.

Pentru că, dincolo de statutul de fost membru Metropol, de întemeietor Compact și de fondator Metrock – nume care înseamnă ceva în istoria recentă a Oradiei și a muzicii de calitate din spațiul carpato-danubiano-pontic – Bubu Luca a fost aplaudat și ca prieten vechi al celor care au mers în Urban Place. Păi cât de des îi poți vedea la un eveniment public, la aceeași masă, foști muzicieni din Metropol și Metrock, foști one250220171vecini din zona str. Armatei Române, pe Traian Cosma (recent întors acasă), pe Ovi „Moșu’” Pascu și, să zicem, pe Mircea Țenț?

Nu sunt nume scoase din burtă, ci persoane foarte reale care au fost la concertul ONE de sâmbătă (25 februarie). Pe lângă „bătrâni”, au fost (inclusiv prin intermediul subsemnatului) reprezentanți ai generației de după, „infectați” și ei cu microbul muzicii bune. Și, spre bucuria mea și a artiștilor, au participat și tinerei adepți ai rockului, care, poate cu surprindere, au descoperit că se făcea treabă chiar și la Oradea în urmă cu 40 – 45 de ani. Atunci când ei nu erau nici măcar în planurile de cincinal ale părinților lor.

Show-ul a fost total. Cu un repertoriu modificat față de ultima apariție, în toamna lui 2016 (la Queen’s Pub), muzicienii de la ONE au revenit mai ales pentru a promova ultimul album, „Averea palmelor”, parte a unei trilogii sub sigla căreia a apărut și „Nemuritor”-ul de pe care s-a cântat mult data trecută. Bubu, ca de obicei, a etalat un întreg arsenal de pedale/efecte pentru basul său și și-a însoțit trupa cu one250220172părțile de vocal principal. Freneticul baterist Louis Dore nu a dezamăgit nici de data asta: acompaniamentul ritmic inventiv garnisit cu giumbușlucuri și cu vocal adițional (atenție: cântă românește, deși e canadian get beget!) i-a binedispus pe cei din public. Iar tânărul Angelo Zarra (care îl înlocuiește pe Shawn Haines, cu care au fost înregistrate albumele ONE) devine tot mai bun, lună de lună; de data asta și-a adus propriul Fender Stratocaster și a oferit o lecție serioasă de chitară electrică, fie că e vorba de riff-uri de umplere, fie că se cere un solo furtunos.

Au primat piesele proprii, din diversele perioade de activitate ale lui Bubu, premergătoare emigrării în Canada. Fanii au primit cu mare drag piesele Metropol / Metrock reorchestrate, unele făcând parte de pe recentele discuri ONE. Exemple: „Vatra”, „Cîntec simplu”, „Metrock”, „Vouă”, „Castelul de nisip”, „Vino cu noi”, „Tot pe drum” sau „Rămîne cîntul”. A devenit, oarecum, o cutumă ca show-ul ONE să se încheie cu cover-ul „It’s A Long Way To The Top” (ACDC), dar partea de encore a concertului din 25 februarie a venit cu o dublă surpriză. Pentru că fanii au fost mult prea doritori de mai mult, Bubu, Angelo și Louis le-au dat două doze de hard rock clasic: „Rock’n’roll” de la Led Zeppelin și „Paranoid”-ul celor de la Black Sabbath. Cine nu a fost acolo, are ce să regrete!

one250220173Așa cum le stă bine unor artiști faini, cu picioarele pe pământ, cei trei muzicieni (probabil și pentru că evenimentul a avut loc în orașul de origine al liderului) au stat la dispoziție mult timp pentru autografe și poze. Plus că a fost o ocazie specială pentru depănarea de amintiri cu foști colegi de scenă și cu amici care nu s-au mai văzut demult. După încă un concert foarte bun bifat acasă, trupa și-a strâns lucrurile (n.b.: întreaga aparatură și instrumentele sunt aduse din Canada, Bubu fiind un maniac în ceea ce privește calitatea sonoră) și, după odihna de rigoare, a plecat spre Sălaj. În această seară (26 februarie), ONE urcă pe scenă într-un club din Zalău. Mai au câteva date în țară în următoarea perioadă. Vestea bună pentru bihoreni este că cei trei vor reveni în județ, grație Luciei Bochiș și LB Shows, în 4 martie, pentru un o apariție la Marghita.

Pentru fotografii de la concertul ONE urmăriți ACEST LINK.

Anunțuri

Posted in Muzică | Etichetat: , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Muzică, țărână, topograf, Lună. Concert jazz total ieșit din tipare, la Posticum

Posted by Andrei Sandor pe 19/02/2017

agoston_blogChiar și cei mai noncoformiști și mai deschiși iubitori de muzici speciale din Oradea și-au luat-o peste ceafă. Sâmbătă, 18 februarie, trioul maghiar condus de suflătorul Agoston Bela a oferit un moment care nu poate fi catalogat decât cu mari eforturi. Dacă spunem că a fost jazz, e prea puțin. Dacă zicem jazz experimental, tot nu e de ajuns. Dacă vorbim despre foarte multă improvizație, e normal căci jazz-ul pe așa ceva se bazează. Dar cele aproximativ 100 de persoane adunate în prima parte a concertului (n.b.: numărul scăzând semnficativ pentru repriza a doua…) au avut parte și de teatru, respectiv de incursiuni în astronomie și geodezie.

A treia parte din seria de concerte de la Posticum dedicate Pământului și-a atins, pare-se apogeul. Deși vor mai fi 7 concerte incluse în suită, va fi dificil ca cineva să egaleze modul absolut aparte în care artiștii de aseară s-au raportat la tema dată de gazde. Ágoston Béla este foarte cunoscut și pentru o anumită parte a cetățenilor orădeni datorită activității sale în cadrul uneia dintre cele mai în vogă trupe underground din Ungaria, Kispal es a Borz. Muzicianul evoluează la tot felul de instrumente de suflat (saxofon, clarinet etc.), dar are și părți vocale și chiar „recită” în ritm de rap, după cum a dovedit în concertul de la Posticum. Lângă el, pe scenă, au fost Rubik Ernő Zoltán (pian, percuție) și Bágyi Balázs (percuție, pian). La toți trei se adaugă „instrumentele” cele mai noi din jazz: hărțile topografice și pământul.

Conformându-se subiectului suitei de concerte din această perioadă a anului, artiștii din țara vecină au alcătuit un repertoriu dedicat 100% cerințelor. Practic, în afară de maximum 3 piese (printre care o versiune specială de la clasica „My Funny Valentine” …

CONTINUAREA ȘI O GALERIE FOTO VOR FI PE WWW.BIHORSTIRI.RO

Posted in Muzică | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Așa fu la concertul aniversar Celelalte Cuvinte de la Oradea

Posted by Andrei Sandor pe 18/02/2017

concertcuvinteblogSuflarea orădeană căreia îi curge muzica bună prin vene s-a pregătit de ceva vreme pentru evenimentul de vineri, 17 februarie. Celelalte Cuvinte, trupa românească cea mai longevivă (fără pauză în activitate) și-a cinstit fanii din orașul de baștină printr-un concert aniversar foarte aplaudat. La 35 de ani de la debut, rockerii au arătat încă o dată că tot din găina bătrână se facă o supă adevărată.
În fața a aproximativ 250 de spectatori care au umplut literalmente până la refuz partea de sus a localului Queen’s, formația orădeană a oferit un show în două părți, cu un repertoriu care a traversat întreaga carieră Celelalte Cuvinte. Ba a permis și aruncarea unei priviri în viitor, căci …

CONTINUAREA (+ GALERIA FOTO DE RIGOARE) SE AFLĂ PE WWW.BIHORSTIRI.RO

Posted in Muzică | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Concert special la Oradea cu întâlnire, în premieră, între două legende ale rockului românesc: Leo Iorga și Dan Andrei Aldea

Posted by Andrei Sandor pe 12/02/2017

aldea_iorgaUna dintre marile voci ale rockului mioritic a putut fi ascultată live, sâmbătă seară (11 februarie), la Bistro Blues Cafe din Oradea. Fost component Cargo, Compact și Schimbul 3, Leo Iorga și-a cinstit fanii de pe malul Crișului Repede, venind aici pentru prima dată după gravele probleme de sănătate pe care le-a avut în urmă cu nu foarte mult timp. După cum s-a putut constata, vocea de aur a rămas la fel, celebrele refrene cântate de cel puțin două generații de ascultători de muzică sunând la fel de fresh ca atunci când au apărut pentru prima dată.

Leo a avut parte de un acompaniament de lux, doi dintre cei mai talentați instrumentiști ai țării fiindu-i alături în acest periplu în cadrul căruia cei trei au ajuns prin mai multe orașe din zona de vest a României. Este vorba despre chitaristul Lucian Teo Boar și claviaturistul Vlady Cnejevici, cel cu care Leo a fost coleg de trupă (și) la Compact în perioada în 1988 – 1996. De fapt, Boar și Cnejevici s-au reunit sub numele de Pacifica și cutreieră țara în lung și în lat atunci când alte proiecte muzicale în care sunt implicați nu îi solicită…

RESTUL ARTICOLULUI ȘI O GALERIE FOTO AFERENTĂ SE GĂSESC PE BIHORSTIRI.RO

Posted in Muzică | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Linda, vrăjitoarea de vocalize

Posted by Andrei Sandor pe 05/02/2017

kovacslindaA fost a doua seară din suita de 10 concerte jazz dedicate unuia dintre elementele de bază: pământul. Pe scena amenajată în „sufrageria” de la Centrul Posticum, în fața unui public (din păcate) extrem de restrâns (dar cunoscător!), au fost 3 muzicieni care au oferit un spectacol deosebit. Și neașteptat chiar și pentru cei care, în urmă cu câteva zile, au mai văzut-o la Oradea (n.b.: la Moszkva) pe solista Kovacs Linda. Absolventă de Conservator, artista a fost acompaniată de Feher Geza (chitară) și Horvath Balazs (contrabas), aceștia dovedindu-se un suport adecvat, de efect pentru muzica prestată sub conducerea Lindei. Cei trei au cântat în premieră în această formulă.

Cântăreața de jazz (are și diplomă!) a etalat un repertoriu din care au făcut parte atât compoziții originale, cât și reinterpretări ale unor artiști din Statele Unite ale Americii, țara de origine a jazz-ului și blues-ului. Atrăgând atenția printr-o prezență scenică simplă, Kovacs Linda și-a etalat talentul de vocalist profitând din plin și de tehnica ce i-a permis să își ofere, singură, vocalurile adiționale prin părți înregistrate live, la fața locului, și apoi redate în funcție de cerințele melodiei. Un memorabil moment a fost cel în care artista din Ungaria a dat citire unei poezii scrise de Hamvas Bela, înregistrând cuvintele spuse la microfon, după care a clădit o melodie în jurul versurilor împreună cu cei doi muzicieni de lângă ea.
Foarte plăcută și ca apariție fizică, Linda a atras repede atenția cu ajutorul unei voci curate și lucrate, capabilă de cele mai interesante și incitante combinații fonice.

linda1Ca de obicei, nu am putut să mă abțin, am închis ochii și am făcut niște paralele. Prestația unguroaicei mi-a amintit de Ella Fitzgerald, de Linda Ronstadt (cele 3 albume înregistrate cu orchestra condusă de Nelson Riddle, în anii ’80), de Manhattan Transfer și chiar de Karen Carpenter (la tonalitățile mai joase). Din punct de vedere stilistic, l-am putut descoperi și pe George Benson (care e celebru pentru felul în care își acompaniază chitara cu vocalize). Cel mai interesant a fost să o vedem și să o ascultăm pe Linda în rol de Bobby McFerrin, scoțând tot felul de sunete pe care le integra în melodie.

Una dintre piesele de rezistență ale concertului de la Posticum a fost acea „Send Me Smiles” pe care chiar solista a compus-o și care a revenit la final, atunci când celor trei muzicieni li s-a cerut un bis. Artista a fost darnică, întrebând publicul dacă ar dori să reasculte o compoziție originală sau un cover. Unanim, participanții la concert au optat pentru prima variantă. În rest, iubitorii de jazz adunați la Posticum au oferit, printre altele, un medley din piese Cassandra Wilson, o prelucrare a linda2clasicei compoziții „Birds and Bees” a lui Zoller Attila, chitarist emigrat în SUA – care i-a fost dascăl marelui Pat Metheny (cel care a și scos melodia din anonimat) -, precum și redarea excepțională a unei piese foarte dificile, „The Saga of Harrison Crabfeathers” a pianistului Steve Kuhn, una dintre clasicele jazz-ului cult.

Următorul concert de la Posticum, în cadrul serialului dedicat „pământului” ca element de bază, va avea loc în 18 februarie. Atunci, pe scena de pe str. Teiului vor fi alți artiști din sfera jazz-ului și anume trioul format din Ágoston Béla, Rubik Ernő Zoltán și Bágyi Balázs. Ar fi păcat să ratați aceste evenimente muzicale!

Mai multe fotografii de la concertul din 4 februarie, cu Kovacs Linda și colegii ei, veți putea vedea pe contul meu de Facebook.

Posted in Muzică | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Familia Jazz din Oradea s-a reunit la Posticum pentru Juhasz Gabor Trio

Posted by Andrei Sandor pe 22/01/2017

post1Vreo 40 de oameni. În proporție de 80% aceiași ca la precedentele evenimente muzicale din sfera jazz-ului. Motiv pentru care nu cred că e deplasat să spun că în Oradea a luat naștere o mare familie a iubitorilor acestui gen muzical, toți membrii ei așteptând cu nerăbdare următoarea revedere. Sâmbătă, 21 ianuarie, la Posticum, „familia” a primit vizita trioului maghiar condus de chitaristul Juhasz Gabor.

În spiritul temei pe care organizatorii concertului au ales-o pentru acest an, Pământul, muzicienii au etalat două seturi muzicale cu melodii care – cel puțin prin titlu – au legătură cu planeta pe care trăim. În deschidere, liderul formației a avut plăcerea să își povestească o experiență personală în cadrul căreia a vista (la propriu!) un acord despre care, documentându-se ulterior, a aflat că eeste considerat rezonanța Pământului. Și de aici legătura cu tema propusă de către cei de la Posticum. Împreună cu colegii săi – veteranul tobar Jeszenszky Gyorgy și mai tânărul contrabasist Kovacs Zoltan -, Juhasz a oferit un recital impresionant format în cea mai mare parte din compoziții proprii. Melodii precum „Walnut Tree” (Nuc), „Doghouse” (Cușca câinelui) sau „The Bench” (Banca) au permis spectatorilor să se convingă de buna înțelegere dintre cei 3 muzicieni, dar și de talentul individual al componenților trioului. Solourile fiecărui artist au generat ropote de aplauze din partea fanilor de jazz orădeni, dovadă că exprimarea libertății interpretattive atât de specifice jazz-ului este adorat și la Oradea.

Dacă îmi este permisă o remarcă (și) mai personală, închizându-mi ochii de câteva ori de-a lungul show-ului, m-am simțit teleportat în vremurile în care trupele conduse de corifei precum Joe Pass și Wes Montgomery făceau furori în cluburile de profil. Sunetul principal al chitarei lui Gabor m-a făcut, în mod cert, să mă gândesc la cei doi maeștri pe care i-am pomenit, iar asemănarea stilistică o pot aduce și ceva mai aproape de vremurile noastre amintind de o legendă în viață: Lee Ritenour. Pentru cei interesați de jazz-ul mai degrabă acustic al acestuia, e de recomandat, în opinia mea, albumul „Stolen Moments” (GRP Records, 1990).

post2Dar revenind la Juhasz Gabor Trio, repertoriul a fost completat cu iscusință prin piese împrumutate. Pe de o parte, auditoriul a putut asculta o variantă a compoziției „Turnaround” a lui Ornette Coleman, o incursiune latino cu ajutorul unei piese Antonio Carlos Jobim (nu „Fata din Ipanema”!), dar și versiuni jazz-ificate din „Călătorie de iarnă” de Franz Schubert. Desigur, oaspeții Centrului Posticum au fost rechemați pentru un ‘encore’, fiind răsplătiți, la final, cu aplauze prelungite ale iubitorilor de jazz de la Oradea. Următoarea „cină în familia jazz” locală va avea loc, tot la Posticum, în 4 februarie, când „meniul” va fi servit de Kovacs Linda și de invitații ei.

Fotografii mai multe vor fi pe pagina mea de Facebook.

Posted in Muzică | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Vinovații fără vină din Oradea s-au distrat cu Mircea Vintilă

Posted by Andrei Sandor pe 14/01/2017

vintilaFull house. Așa a fost aseară la Bistro Blues Cafe, cel mai nou loc în care în Oradea se cântă muzică bună. Starul: Mircea Vintilă. Atmosfera: explozivă. Publicul: de gașcă. Concluzia: mai vrem!

Promotorul Florin Budeu se face vinovat de readucerea pe meleagurile bihorene a folkistului care s-a putut convinge că și aici lumea îl iubește și îi cunoaște cântecele. Repertoriul nu numai că a fost pe placul celor adunați la Bistro Blues, dar artistul aproape că nu a fost lăsat să plece de pe scenă. Asta după o consistentă repriză de cântece care le-au adus aminte unora de tinerețe, iar pe alții – mai tineri – i-au făcut să regrete, oarecum, că nu au prins anii clasici în care trubaduri precum Vintilă sau Nicu Alifantis reprezentau vârful de lance al entertainment-ului românesc.

Artistul a venit singur, dar nu a fost o serată acustică 100%. Au răsunat melodii cu refrene susținute de publicul de la Oradea, Mircea Vintilă încurajând spectatorii să intervină și să îl ajute la cântat: „Madama de pică”, „Hanul lui Mănuc”, „Constantin și Veronica”, „Vinovații fără vină” sau „Lăptăria lui Enache” au fost doar câteva dintre melodiile de suflet pe care orădenii le-au putut reauzi. Adică Vintilă ne-a servit porții și din catalogul Pasărea Colibri, lucru pe care, cred, publicul l-a sperat din suflet. S-a cântat, s-a aplaudat, s-a dansat.

Cum e cântărețul? Așa cum îl știați și până acum: simplu, umil, în slujba artei pe care o promovează, deschis, fără fițe. Și extrem de prietenos chiar și cu oameni pe care nu-i mai văzuse niciodată. După concert, Mircea Vintilă a stat cu răbdare la dispoziție tuturor celor care au dorit un autograf sau / și o fotografie în amintirea serii de 13 ianuarie 2017. Și au fost mulți!
vintilavulcubudeu
Grupuri de prieteni și colegi din diverse domenii de activitate s-au adunat să-l asculte pe cantautorul care, azi (14 ianuarie), evoluează la Marghita. Printre cei care au fost acolo la concertul maestrului Vintilă s-au numărat Daniel Vulcu (directorul Teatrului Regina Maria), omul de radio (bunul meu amic) Daika Attila și arhitectul-muzician Traian Cosma, recent revenit în țară din Australia, cel care a fost parte a poveștii Metropol.

Mai multe fotografii de la concert veți putea vedea pe contul meu de Facebook. Later…

Posted in Muzică | Leave a Comment »

Homecoming cu Alex Vâșcan. Muzică mioritică reinterpretată acustic

Posted by Andrei Sandor pe 29/12/2016

alexvascanPe Alex Vâșcan l-am descoperit cu surprindere și cu bucurie în 2014, cred, într-un concert pe care trupa Timpuri Noi l-a susținut la Oradea, în cadrul Zilelor Orașului. Chiar Dan Iliescu l-a recomandat publicului, precizând că muzicianul de la bas e fiu al urbei noastre. Apoi, ne-am reîntâlnit la Filarmonică, la concertul Mezzoforte. Evident, a fost un show de neratat pentru un muzician profesionist. Alex mi-a demonstrat că este într-adevăr meseriaș la Urban Place, aseară (28 decembrie).
Promovat de inimosul lui frate, Tudor, și de inimoasa organizatoare de evenimente Lucia Bochiș, concertul de revenire acasă (temporar, bineînțeles) a fost unul special. Artistul a venit cu o chitară acustică, fără fițe și briz-brizuri muzicale, oferind un spectacol alcătuit exclusiv din piese românești. De la Maria Tănase, Fărâmiță Lambru și Dan Spătaru până la hituri din toate zonele stilistice. Mi-a fost dat să reaud și frânturi din piese dance pe care le uram în anii ’90 când trebuia să le difuzez la radio și pe care le-am crezut moarte și îngropate (ex.: „Banii și fetele” – ceva Valahia sau cum dracu se numea trupa aia…). Dar în variante la care nu mă așteptam.
Alex Vâșcan este un tânăr instrumentist de calitate căruia nu-i e rușine să-și recunoască anumite minusuri în materie de cultură muzicală. Am și stat de vorbă pe tema asta. Iar dacă umilele mele cunoștințe în domeniu îl vor ajuta să își extindă orizonturile și să se inspire pentru viitoarele sale prestații scenice sau/și de studio, cu atât mai bine. Alex Vâșcan este, totodată, un muzician real și oarecum frustrat de faptul că trăiește într-o lume în care doar cei ce apelează la „fabrici de hituri” au șansă și la un succes comercial astfel încât din această meserie să se poată și trăi decent.
A fost evidentă, din câte am perceput eu, această supărare atunci când, în concertul de la Urban Place, artistul a vorbit despre cele 4 acorduri pe care se bazează majoritatea hiturilor provenite din acele „fabrici”. Iar medley-ul care a urmat (în care au intrat, spre surprinderea unora, piese Compact, 3 Sud-Est, Phoenix, Carla’s Dreams etc.) a fost accentuarea frustrării unui instrumentist care face parte dintr-o trupă ce produce muzică serioasă și dificilă și care nu aleargă după șlagăre ușoare (sau ușuratice?). Contraexemplul a fost „hitul” poate cel mai cunoscut de la Timpuri Noi, „Perfect”.
Pentru următoarea ocazie de concert de homecoming (n.b.: a nu se confunda acest cuvânt cu titlul albumului „Homecoming” al formației America!), poate că Alex se va gândi să alcătuiască și un bis de 3-4 piese format din titluri Timpuri Noi. Nu de alta, dar grupul acesta continuă să fie destul de scump la vedere. Cel puțin pe la noi. Deși ar avea public…
Felicitări, Alex Vâșcan!

Posted in Muzică, Păreri | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Toleranță și bun simț. Ce banc bun!

Posted by Andrei Sandor pe 26/10/2016

Credeați că e ceva legat de mitingul organizat de biserici, la Oradea, sâmbăta trecută. Nu e. E altceva. E un exercițiu de pseudo-filozofie despre cum e cu acceptarea că nu toți suntem la fel. O „stare”, de altfel, foarte aplaudată de către toți cei care se autodenumesc democrați, oameni de bine, toleranți etc.
Încă de acum vreo 20 de ani (mamă, cât timp am „irosit”!), mi-am dat seama de un lucru: nu sunt făcut pentru lumea asta. Cu alte cuvinte, observând ce se întâmplă în jurul meu, mi-am dat repede seama că trăiesc într-o epocă în care tupeiștii, fățarnicii, șmecherii, demagogii și nesimțiții sunt cei care au șanse reale de reușită. Contrziceți-ma, dacă puteți…
Am crezut (sau am sperat?) că felul meu de a fi – și nu sunt eu singurul în această situație – este unul normal, unul care poate fi și el valoros. Și multe cunoștințe, mulți colaboratori, multe „contacte” s-au arătat încântați/încântate de acest fel de a fi. Dacă aș avea o bancnota de 50 de lei pentru fiecare ocazie în care mi s-au spus chestii de genul „Tu ești cel normal, nu ăialalți” / „Ești o comoară prin felul în care te comporți și în care gândești” / „Nu contează banul, tu ai alte calități”, credeți-mă că nu aș avea problemele pe care le am.
Greșeala mea a fost, probabil, că am luat de bună aprecierea. Acum trebuie să îmi dau seama că, de fapt, majoritatea covârșitoare a celor care, în timp, îmi lăudau felul de a fi nu au fost decât niște prefăcuți. Niște prefăcute. Farisei care, trebuie să o spun fără șovăială, au profitat de mine. De puținul pe care îl puteam eu oferi la un moment dat. Am fost mereu carte deschisă pentru prieteni, iubite (acele foarte puține pe care le-am avut…), colegi. Și s-a profitat de mine. Grosolan!
Rezultatul: ajung ca, la 40 de ani, să pun sub semnul îndoielii valorile care mi-au fost cultivate în familie, de mic copil. Vă liniștesc: le pun sub semnul îndoielii (întrebării) doar de dragul „discuției”, căci eu nu mă voi mai putea schimba niciodată. Așa sunt eu. Cât am, am. Cât pot să fac, fac. Cât pot să dau, dau.
E foarte nașpa să fii acuzat de lucruri neadevărate. Țin minte și acum că, mic copil și deloc bătăuș fiind, mă luam la bătaie cu cei care spuneau lucruri neadevărate despre mine. Dar cel mai nasol sentiment este să ți-o primești de la cineva care ar trebui mai degrabă să se ascundă în boscheți și nu să te atace cu chestii foarte neadevărate. Decența care a mai rămas în mine mă face să nu dau alte detalii. Dar trebuie să mă descarc. Musai să zic măcar cât am zis!
E la fel de nașpa să auzi după niște ani că, de fapt, nu ai fost bun așa cum ai fost. Dar, culmea, dacă erai altfel, nici nu intrai în „schemă”. Nici nu se uita unul sau altul la tine. Că, vorba aia, suntem persoane cu morală și acceptăm doar oameni integri. Chiar dacă integru = sărac. Dar, parcă, după niște ani, „integru” (sau poate preferați varianta ‘puțin, dar sigur’) nu mai e OK. Avem ambiții care cer mai mult decât puținul pe care cel integru îl poate oferi…
Credincioșii spun că „Dumnezeu vede tot și știe cum stă treaba”. Pentru că, de regulă, fix oameni extrem de credincioși, teatral de credincioși, sunt cei care atacă incorect, sper ca Dumnezeul lor să vadă într-adevăr realitatea. Iar frica (lor) de același Dumnezeu să se concretizeze cât de curând!
Mă gândesc cu milă la persoanele care se cred perfecte și deținătoare ale adevărului absolut. La persoanele care pofită de bunul simț al celor din jurul lor – și pe care vor să îi manipuleze – și care denigrează zi lumină, știind că nimeni (sau aproape nimeni) nu le dă replica. Vorba aceea cu „jena de jena lui/ei” e atât de actuală în povestea asta!
Și pentru ca să închei panseul într-o notă la fel de „credincioasă”, (același) Dumnezeu nu bate cu parul! Oare felul meu de a fi, foarte pe șleau și fără teatralisme, a fost (și rămâne) un handicap? Se pare că da. Am, însă, încredere că nu toată lumea cade copleșită sub tentative de vrăji (verbale) și prestații scenice prin care anumiți oameni vor să arate cât de răi și de căpcăuni sunt unii, în timp ce ei, reclamanții, sunt albul imaculat în toate direcțiile.
Toleranță, ziceam la început. Faptul că nu toți facem paradă cu anumite realizări, că nu ne lăudăm cu orice bucată de pâne cumpărata pentru acasa, că nu toți ne fălim 24 de ore din 24 până chiar și cu nereușite (care, desigur, sunt exclusiv vina altora!), toate astea nu ne fac oameni mai răi. Eventual doar mai fraieri, care nu-și știu vinde marfa (a se citi imaginea). Iar eu, la 40 de ani, nu mă mai schimb. Indiferent de belelele pe care această stare de fapt mi le-ar putea atrage. Cine mă cunoaște cu adevărat, mă cunoaște. Momentul auto-reclamei: Nu credeți tot ce vi se spune despre mine! Iar dacă vreți, așa cum ar fi corect, și punctul meu de vedere, sunt multe feluri de a mă contacta…
Pace vouă!

Posted in Păreri | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Cetatea Oradea ar putea fi un leagăn de cultură muzicală. Make it happen!

Posted by Andrei Sandor pe 18/10/2016

malitathurzoPentru a treia oară, Lapidariumul din Cetatea Oradea a fost loc de desfășurare pentru un concert al duoului violonistic format din Lucian Malița și Thurzo Sandor. Vreo 20 de oameni s-au adunat marți, 18 octombrie, să asiste la recitalul programat pentru ediția din această lună a evenimentului. Cu toate că numărul de spectatori nu este foarte mare (deși orădenii reușesc să umple cu ușurință sala Filarmonicii săptămână de săptămână), lucrurile pot fi privite ca un bun început. Un bun început pentru a (re)deschide apetitul pentru asemenea evenimente. Da, la Cetate. În Lapidarium, un loc unde se pot găsi diverse formule în care artiștii să poată evolua în mod organizat, poate chiar mai des. De ce nu, o dată pe săptămână. Și chiar mai des, după ce publicul va prinde gustul concertelor din „beciul” de la Cetatea Oradea. Aș îndrăzni chiar să propun ca Primăria să colaboreze pe această linie cu instituții precum Filarmonica de Stat (chiar dacă aceasta se află în ograda dușmanilor politici de la Consiliul Județean), Școala „Hubic” (Oops! E tot la județ…), Liceul de Artă și Facultatea de Muzică din oraș. Sunt ferm convins că s-ar putea elabora un plan benefic pentru toți în vederea popularizării muzicii clasice, astfel încât și instrumentiștii – fie că sunt experimentați sau în curs de a dobândi experiență – să aibă „teren” de desfășurare. Iar cu un repertoriu nu foarte pretențios, orădenii vor fi atrași spre Lapidarium.mathIar fiind acolo și privind configurația locului în care cei doi violoniști au încântat micul auditoriu, mă gândeam că în imobilul istoric restaurat și în căutare de chiriași, poate nu ar fi de rău augur ca un spațiu să fie destinat unui atât de râvnit club de jazz / blues. Că un muzeu al rock-ului orădean ar fi deja, cică, în chinurile proiectării. Da, ne-ar trebui și o „crâșmă” în care tinerii talentați și cu aspirații de viitori artiști de talie cel puțin națională să aibă loc de desfășurare. Periodic, în acel club ar putea veni trupe mai mult sau mai puțin consacrate de pe plan local și nu numai. Aradul, Timișoara, Cluj-Napoca – toate au așa ceva. Cred că și Satu Mare. De Debrecen și Miskolc nici nu mai vorbesc! Din nou, sunt convins că public ar fi și pentru așa ceva. Iar colaborarea cu instituțiile de mai sus ar putea avea și o latură care să se potrivească cu profilul acestui club de blues / jazz. Cum nu este voie să se fumeze înăuntru, nimeni nu ar (mai) trebui să se gândească la un astfel de loc ca la o vizuină mai mare în care fumul de țigară poate fi tăiat cu cuțitul…lapiAșadar, pornind de la periodicele concerte Malița / Thurzo din Lapidarium, cei care se ocupă de perfuziile cu vitalitate pentru Cetatea Oradea ar putea îndrăzni și altceva. Rău în mod cert nu ar face nimănui. Din contră!

*
Ideile de mai sus, referitoare la diversificarea activităților muzicale din Cetate, nu sunt patentate. Ele pot fi preluate pe gratis și, mai cu seamă, aplicate…

Posted in Muzică, Păreri | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »