Milioane de sunete legate în „buchet” de trioul lui Balo Istvan

Experiențele (sau experimentele?) jazz de la Posticum au continuat în seara de 4 martie. Veteranul baterist Balo Istvan a fost liderul trioului care a evoluat pe str. Teiului în cadrul celor 10 concerte dedicate Pământului. Ștacheta a fost lăsată sus de tot de formația lui Agoston Bela (link), întrebarea majorității celor care au revenit la Posticum fiind „Oare va fi mai mult sau mai puțin avangardistă prestația din seara aceasta?”. Ei bine, nu sunt sigur că s-a putut da un răspuns la această întrebare, nici după plecarea din sala de spectacole. Chiar dacă, în mod clar, concertul formației lui Balo a fost mult mai muzical decât precedentul show, jazz-ul etalat de cei trei muzicieni a trecut mult peste limitele improvizațiilor regulamentare specifice stilului. Dar cine a zis că există limite în a improviza? Mai ales în jazz…

Alături de pianistul Pozsár Máté și de contrabasistul Ajtai Péter, Baló István a arătat cât de important poate fi ca o trupă de jazz – indiferent de câți componenți are – să aibă drept lider un tobar. „Bătrânul” nu pare să mai aibă necunoscute în de-ale meseriei și cred că ar ști să ne prezinte și în somn „manualul” lui Buddy Rich. De altfel, sper să nu greșesc foarte multe dacă spun că prin modul în care și-a pus la muncă setul de tobe, poate involuntar, Balo le-a adus omagiu celor doi titani ai ritmului: Rich și Gene Krupa.

Melodii lungi, împărțite în bucăți aparent fără legătură una cu alta, compoziții care au reușit să ilustreze cât se poate de bine denumiri de piese demne de rockul progresiv clasic al anilor 70: „De la răsărit, până la apus de Soare”, „Ritual” sau „Respect” fiind titluri care sunt extrem de permisive din punct de vedere muzical. Amintiți-vă, de exemplu, ce făceau cei de la Yes în monumentele muzicale precum „Awaken” sau „Revealing Science of God” (ca să numesc doar două dintre capodoperele formației progresive). Fidelul public orădean care se tot întoarce la Posticum pentru seri de jazz a avut parte și de o nouă compoziție a lui Balo, una care nici măcar nu avea titlu la ora respectivă și despre care autorul a spus că e punere față în față de note / sonorități care dau un tot, ceva rotund. Și așa a fost! Cu umpleri improvizate din partea pianistului Pozsar, dar și cu furtunoase succesiuni de acorduri venite din contrabasul lui Ajtai, piesa de final a încoronat un spectacol memorabil.

Iar pentru a fi în ton cu cerințele organizatorilor care dedică suita de concerte din această primăvară primului element de bază, pământul, și Terrei în sine), conducătorul trioului a opinat că ar trebui să utilizăm cu chibzuință resursele naturale ale Pământului. „Să trăim curat astfel încât să ne putem privi oricând în oglindă, având conștiința curată. Să facem în așa fel încât Pământul să poată fi casă pentru oameni și peste decenii, secole!”. Mulțumim, Balo Istvan! Koszonjuk szepen, Istvan!

*
Următorul concert jazz de la Posticum va avea loc în 25 martie, de la ora 19 (n.b.: urmăriți contul de Facebook al organizatorilor pentru confirmarea orei de începere). Invitați vor fi membrii cvartetului condus de Dresch Mihály.

*
Mai multe fotografii de la concertul Balo Istvan Trio pot fi văzute pe contul meu de Facebook.

Oradea e rock. Dacă și băieții de la Cargo zic asta, înseamnă că așa e!

Paradisul rockerilor din Oradea a fost, aseară, localul Queen’s de pe str. Primăriei. Aflați în turneu de promovare a celei mai noi lansări de disc (la propriu!), membrii trupei Cargo au dat un spectacol fierbinte în fața fanilor de aici care au umplut sala. Și nici nu e de mirare: Cargo, deși e din partea de vest a României, nu vine des pe la Oradea. Dar când vine, face valuri. Se știe că formația bănățeană a decis să lanseze un dublu vinil de colecție, în 250 de exemplare, două bucăți urmând a fi vândute prin licitație, încasările de rigoare mergând spre familiile victimelor de la clubul Colectiv și spre supraviețuitorii incendiului criminal din capitală.

La Oradea, concertul Cargo a adunat, așa cum era de așteptat, cel puțin două generații de ascultători de muzică rock, fanii tuturor epocilor din povestea grupului timișorean. Din componența actuală fac parte veteranii chitariști Adi Bărar și Adrian Igrișan, pe scenă fiind și …

CONTINUAREA ȘI GALERIA FOTO AFERENTĂ LE GĂSIȚI PE WWW.BIHORSTIRI.RO.

(Ne-)A rămas cântul! Trioul lui Bubu Luca, din nou fenomenal la Oradea

„Lumea, acasă, mă crede nebun”. Așa spune o veche piesă Metropol, pe care grupul actual al orădeanului Marius Luca l-a reluat pe ultimul album, dar și în concertele din România. Aseară, în Urban Place, despre toți cei adunați pentru show-ul ONE (Organic Noise Experiment) se putea crede că sunt „nebuni”. Pentru că, majoritatea lor, au mers iar să-i vadă pe Bubu și pe colegii săi de trupă, după vreo 3 luni de la precedentul spectacol. Și ce bine că au mers!

Sunt foarte rare evenimentele muzicale din Oradea care sunt capabile să scoată din casă vechi împătimiți ai rockului, generația anilor 60 – 70, oameni care nu numai că ascultă și acum acele albume, dar știu și să se extazieze așa cum se cuvine la un concert care le face pielea de găină. Iar când vedeta este un prieten / concetățean de-al lor plecat din țară în urmă cu 35 de ani, atmosfera nu mai necesită prezentări speciale.

Pentru că, dincolo de statutul de fost membru Metropol, de întemeietor Compact și de fondator Metrock – nume care înseamnă ceva în istoria recentă a Oradiei și a muzicii de calitate din spațiul carpato-danubiano-pontic – Bubu Luca a fost aplaudat și ca prieten vechi al celor care au mers în Urban Place. Păi cât de des îi poți vedea la un eveniment public, la aceeași masă, foști muzicieni din Metropol și Metrock, foști vecini din zona str. Armatei Române, pe Traian Cosma (recent întors acasă), pe Ovi „Moșu’” Pascu și, să zicem, pe Mircea Țenț?

Nu sunt nume scoase din burtă, ci persoane foarte reale care au fost la concertul ONE de sâmbătă (25 februarie). Pe lângă „bătrâni”, au fost (inclusiv prin intermediul subsemnatului) reprezentanți ai generației de după, „infectați” și ei cu microbul muzicii bune. Și, spre bucuria mea și a artiștilor, au participat și tinerei adepți ai rockului, care, poate cu surprindere, au descoperit că se făcea treabă chiar și la Oradea în urmă cu 40 – 45 de ani. Atunci când ei nu erau nici măcar în planurile de cincinal ale părinților lor.

Show-ul a fost total. Cu un repertoriu modificat față de ultima apariție, în toamna lui 2016 (la Queen’s Pub), muzicienii de la ONE au revenit mai ales pentru a promova ultimul album, „Averea palmelor”, parte a unei trilogii sub sigla căreia a apărut și „Nemuritor”-ul de pe care s-a cântat mult data trecută. Bubu, ca de obicei, a etalat un întreg arsenal de pedale/efecte pentru basul său și și-a însoțit trupa cu părțile de vocal principal. Freneticul baterist Louis Dore nu a dezamăgit nici de data asta: acompaniamentul ritmic inventiv garnisit cu giumbușlucuri și cu vocal adițional (atenție: cântă românește, deși e canadian get beget!) i-a binedispus pe cei din public. Iar tânărul Angelo Zarra (care îl înlocuiește pe Shawn Haines, cu care au fost înregistrate albumele ONE) devine tot mai bun, lună de lună; de data asta și-a adus propriul Fender Stratocaster și a oferit o lecție serioasă de chitară electrică, fie că e vorba de riff-uri de umplere, fie că se cere un solo furtunos.

Au primat piesele proprii, din diversele perioade de activitate ale lui Bubu, premergătoare emigrării în Canada. Fanii au primit cu mare drag piesele Metropol / Metrock reorchestrate, unele făcând parte de pe recentele discuri ONE. Exemple: „Vatra”, „Cîntec simplu”, „Metrock”, „Vouă”, „Castelul de nisip”, „Vino cu noi”, „Tot pe drum” sau „Rămîne cîntul”. A devenit, oarecum, o cutumă ca show-ul ONE să se încheie cu cover-ul „It’s A Long Way To The Top” (ACDC), dar partea de encore a concertului din 25 februarie a venit cu o dublă surpriză. Pentru că fanii au fost mult prea doritori de mai mult, Bubu, Angelo și Louis le-au dat două doze de hard rock clasic: „Rock’n’roll” de la Led Zeppelin și „Paranoid”-ul celor de la Black Sabbath. Cine nu a fost acolo, are ce să regrete!

Așa cum le stă bine unor artiști faini, cu picioarele pe pământ, cei trei muzicieni (probabil și pentru că evenimentul a avut loc în orașul de origine al liderului) au stat la dispoziție mult timp pentru autografe și poze. Plus că a fost o ocazie specială pentru depănarea de amintiri cu foști colegi de scenă și cu amici care nu s-au mai văzut demult. După încă un concert foarte bun bifat acasă, trupa și-a strâns lucrurile (n.b.: întreaga aparatură și instrumentele sunt aduse din Canada, Bubu fiind un maniac în ceea ce privește calitatea sonoră) și, după odihna de rigoare, a plecat spre Sălaj. În această seară (26 februarie), ONE urcă pe scenă într-un club din Zalău. Mai au câteva date în țară în următoarea perioadă. Vestea bună pentru bihoreni este că cei trei vor reveni în județ, grație Luciei Bochiș și LB Shows, în 4 martie, pentru un o apariție la Marghita.

Pentru fotografii de la concertul ONE urmăriți ACEST LINK.

Muzică, țărână, topograf, Lună. Concert jazz total ieșit din tipare, la Posticum

Chiar și cei mai noncoformiști și mai deschiși iubitori de muzici speciale din Oradea și-au luat-o peste ceafă. Sâmbătă, 18 februarie, trioul maghiar condus de suflătorul Agoston Bela a oferit un moment care nu poate fi catalogat decât cu mari eforturi. Dacă spunem că a fost jazz, e prea puțin. Dacă zicem jazz experimental, tot nu e de ajuns. Dacă vorbim despre foarte multă improvizație, e normal căci jazz-ul pe așa ceva se bazează. Dar cele aproximativ 100 de persoane adunate în prima parte a concertului (n.b.: numărul scăzând semnficativ pentru repriza a doua…) au avut parte și de teatru, respectiv de incursiuni în astronomie și geodezie.

A treia parte din seria de concerte de la Posticum dedicate Pământului și-a atins, pare-se apogeul. Deși vor mai fi 7 concerte incluse în suită, va fi dificil ca cineva să egaleze modul absolut aparte în care artiștii de aseară s-au raportat la tema dată de gazde. Ágoston Béla este foarte cunoscut și pentru o anumită parte a cetățenilor orădeni datorită activității sale în cadrul uneia dintre cele mai în vogă trupe underground din Ungaria, Kispal es a Borz. Muzicianul evoluează la tot felul de instrumente de suflat (saxofon, clarinet etc.), dar are și părți vocale și chiar „recită” în ritm de rap, după cum a dovedit în concertul de la Posticum. Lângă el, pe scenă, au fost Rubik Ernő Zoltán (pian, percuție) și Bágyi Balázs (percuție, pian). La toți trei se adaugă „instrumentele” cele mai noi din jazz: hărțile topografice și pământul.

Conformându-se subiectului suitei de concerte din această perioadă a anului, artiștii din țara vecină au alcătuit un repertoriu dedicat 100% cerințelor. Practic, în afară de maximum 3 piese (printre care o versiune specială de la clasica „My Funny Valentine” …

CONTINUAREA ȘI O GALERIE FOTO VOR FI PE WWW.BIHORSTIRI.RO

Așa fu la concertul aniversar Celelalte Cuvinte de la Oradea

Suflarea orădeană căreia îi curge muzica bună prin vene s-a pregătit de ceva vreme pentru evenimentul de vineri, 17 februarie. Celelalte Cuvinte, trupa românească cea mai longevivă (fără pauză în activitate) și-a cinstit fanii din orașul de baștină printr-un concert aniversar foarte aplaudat. La 35 de ani de la debut, rockerii au arătat încă o dată că tot din găina bătrână se facă o supă adevărată.
În fața a aproximativ 250 de spectatori care au umplut literalmente până la refuz partea de sus a localului Queen’s, formația orădeană a oferit un show în două părți, cu un repertoriu care a traversat întreaga carieră Celelalte Cuvinte. Ba a permis și aruncarea unei priviri în viitor, căci …

CONTINUAREA (+ GALERIA FOTO DE RIGOARE) SE AFLĂ PE WWW.BIHORSTIRI.RO

Concert special la Oradea cu întâlnire, în premieră, între două legende ale rockului românesc: Leo Iorga și Dan Andrei Aldea

Una dintre marile voci ale rockului mioritic a putut fi ascultată live, sâmbătă seară (11 februarie), la Bistro Blues Cafe din Oradea. Fost component Cargo, Compact și Schimbul 3, Leo Iorga și-a cinstit fanii de pe malul Crișului Repede, venind aici pentru prima dată după gravele probleme de sănătate pe care le-a avut în urmă cu nu foarte mult timp. După cum s-a putut constata, vocea de aur a rămas la fel, celebrele refrene cântate de cel puțin două generații de ascultători de muzică sunând la fel de fresh ca atunci când au apărut pentru prima dată.

Leo a avut parte de un acompaniament de lux, doi dintre cei mai talentați instrumentiști ai țării fiindu-i alături în acest periplu în cadrul căruia cei trei au ajuns prin mai multe orașe din zona de vest a României. Este vorba despre chitaristul Lucian Teo Boar și claviaturistul Vlady Cnejevici, cel cu care Leo a fost coleg de trupă (și) la Compact în perioada în 1988 – 1996. De fapt, Boar și Cnejevici s-au reunit sub numele de Pacifica și cutreieră țara în lung și în lat atunci când alte proiecte muzicale în care sunt implicați nu îi solicită…

RESTUL ARTICOLULUI ȘI O GALERIE FOTO AFERENTĂ SE GĂSESC PE BIHORSTIRI.RO

Linda, vrăjitoarea de vocalize

A fost a doua seară din suita de 10 concerte jazz dedicate unuia dintre elementele de bază: pământul. Pe scena amenajată în „sufrageria” de la Centrul Posticum, în fața unui public (din păcate) extrem de restrâns (dar cunoscător!), au fost 3 muzicieni care au oferit un spectacol deosebit. Și neașteptat chiar și pentru cei care, în urmă cu câteva zile, au mai văzut-o la Oradea (n.b.: la Moszkva) pe solista Kovacs Linda. Absolventă de Conservator, artista a fost acompaniată de Feher Geza (chitară) și Horvath Balazs (contrabas), aceștia dovedindu-se un suport adecvat, de efect pentru muzica prestată sub conducerea Lindei. Cei trei au cântat în premieră în această formulă.

Cântăreața de jazz (are și diplomă!) a etalat un repertoriu din care au făcut parte atât compoziții originale, cât și reinterpretări ale unor artiști din Statele Unite ale Americii, țara de origine a jazz-ului și blues-ului. Atrăgând atenția printr-o prezență scenică simplă, Kovacs Linda și-a etalat talentul de vocalist profitând din plin și de tehnica ce i-a permis să își ofere, singură, vocalurile adiționale prin părți înregistrate live, la fața locului, și apoi redate în funcție de cerințele melodiei. Un memorabil moment a fost cel în care artista din Ungaria a dat citire unei poezii scrise de Hamvas Bela, înregistrând cuvintele spuse la microfon, după care a clădit o melodie în jurul versurilor împreună cu cei doi muzicieni de lângă ea.
Foarte plăcută și ca apariție fizică, Linda a atras repede atenția cu ajutorul unei voci curate și lucrate, capabilă de cele mai interesante și incitante combinații fonice.

Ca de obicei, nu am putut să mă abțin, am închis ochii și am făcut niște paralele. Prestația unguroaicei mi-a amintit de Ella Fitzgerald, de Linda Ronstadt (cele 3 albume înregistrate cu orchestra condusă de Nelson Riddle, în anii ’80), de Manhattan Transfer și chiar de Karen Carpenter (la tonalitățile mai joase). Din punct de vedere stilistic, l-am putut descoperi și pe George Benson (care e celebru pentru felul în care își acompaniază chitara cu vocalize). Cel mai interesant a fost să o vedem și să o ascultăm pe Linda în rol de Bobby McFerrin, scoțând tot felul de sunete pe care le integra în melodie.

Una dintre piesele de rezistență ale concertului de la Posticum a fost acea „Send Me Smiles” pe care chiar solista a compus-o și care a revenit la final, atunci când celor trei muzicieni li s-a cerut un bis. Artista a fost darnică, întrebând publicul dacă ar dori să reasculte o compoziție originală sau un cover. Unanim, participanții la concert au optat pentru prima variantă. În rest, iubitorii de jazz adunați la Posticum au oferit, printre altele, un medley din piese Cassandra Wilson, o prelucrare a clasicei compoziții „Birds and Bees” a lui Zoller Attila, chitarist emigrat în SUA – care i-a fost dascăl marelui Pat Metheny (cel care a și scos melodia din anonimat) -, precum și redarea excepțională a unei piese foarte dificile, „The Saga of Harrison Crabfeathers” a pianistului Steve Kuhn, una dintre clasicele jazz-ului cult.

Următorul concert de la Posticum, în cadrul serialului dedicat „pământului” ca element de bază, va avea loc în 18 februarie. Atunci, pe scena de pe str. Teiului vor fi alți artiști din sfera jazz-ului și anume trioul format din Ágoston Béla, Rubik Ernő Zoltán și Bágyi Balázs. Ar fi păcat să ratați aceste evenimente muzicale!

Mai multe fotografii de la concertul din 4 februarie, cu Kovacs Linda și colegii ei, veți putea vedea pe contul meu de Facebook.

Familia Jazz din Oradea s-a reunit la Posticum pentru Juhasz Gabor Trio

Vreo 40 de oameni. În proporție de 80% aceiași ca la precedentele evenimente muzicale din sfera jazz-ului. Motiv pentru care nu cred că e deplasat să spun că în Oradea a luat naștere o mare familie a iubitorilor acestui gen muzical, toți membrii ei așteptând cu nerăbdare următoarea revedere. Sâmbătă, 21 ianuarie, la Posticum, „familia” a primit vizita trioului maghiar condus de chitaristul Juhasz Gabor.

În spiritul temei pe care organizatorii concertului au ales-o pentru acest an, Pământul, muzicienii au etalat două seturi muzicale cu melodii care – cel puțin prin titlu – au legătură cu planeta pe care trăim. În deschidere, liderul formației a avut plăcerea să își povestească o experiență personală în cadrul căreia a vista (la propriu!) un acord despre care, documentându-se ulterior, a aflat că eeste considerat rezonanța Pământului. Și de aici legătura cu tema propusă de către cei de la Posticum. Împreună cu colegii săi – veteranul tobar Jeszenszky Gyorgy și mai tânărul contrabasist Kovacs Zoltan -, Juhasz a oferit un recital impresionant format în cea mai mare parte din compoziții proprii. Melodii precum „Walnut Tree” (Nuc), „Doghouse” (Cușca câinelui) sau „The Bench” (Banca) au permis spectatorilor să se convingă de buna înțelegere dintre cei 3 muzicieni, dar și de talentul individual al componenților trioului. Solourile fiecărui artist au generat ropote de aplauze din partea fanilor de jazz orădeni, dovadă că exprimarea libertății interpretattive atât de specifice jazz-ului este adorat și la Oradea.

Dacă îmi este permisă o remarcă (și) mai personală, închizându-mi ochii de câteva ori de-a lungul show-ului, m-am simțit teleportat în vremurile în care trupele conduse de corifei precum Joe Pass și Wes Montgomery făceau furori în cluburile de profil. Sunetul principal al chitarei lui Gabor m-a făcut, în mod cert, să mă gândesc la cei doi maeștri pe care i-am pomenit, iar asemănarea stilistică o pot aduce și ceva mai aproape de vremurile noastre amintind de o legendă în viață: Lee Ritenour. Pentru cei interesați de jazz-ul mai degrabă acustic al acestuia, e de recomandat, în opinia mea, albumul „Stolen Moments” (GRP Records, 1990).

Dar revenind la Juhasz Gabor Trio, repertoriul a fost completat cu iscusință prin piese împrumutate. Pe de o parte, auditoriul a putut asculta o variantă a compoziției „Turnaround” a lui Ornette Coleman, o incursiune latino cu ajutorul unei piese Antonio Carlos Jobim (nu „Fata din Ipanema”!), dar și versiuni jazz-ificate din „Călătorie de iarnă” de Franz Schubert. Desigur, oaspeții Centrului Posticum au fost rechemați pentru un ‘encore’, fiind răsplătiți, la final, cu aplauze prelungite ale iubitorilor de jazz de la Oradea. Următoarea „cină în familia jazz” locală va avea loc, tot la Posticum, în 4 februarie, când „meniul” va fi servit de Kovacs Linda și de invitații ei.

Fotografii mai multe vor fi pe pagina mea de Facebook.

Vinovații fără vină din Oradea s-au distrat cu Mircea Vintilă

Full house. Așa a fost aseară la Bistro Blues Cafe, cel mai nou loc în care în Oradea se cântă muzică bună. Starul: Mircea Vintilă. Atmosfera: explozivă. Publicul: de gașcă. Concluzia: mai vrem!

Promotorul Florin Budeu se face vinovat de readucerea pe meleagurile bihorene a folkistului care s-a putut convinge că și aici lumea îl iubește și îi cunoaște cântecele. Repertoriul nu numai că a fost pe placul celor adunați la Bistro Blues, dar artistul aproape că nu a fost lăsat să plece de pe scenă. Asta după o consistentă repriză de cântece care le-au adus aminte unora de tinerețe, iar pe alții – mai tineri – i-au făcut să regrete, oarecum, că nu au prins anii clasici în care trubaduri precum Vintilă sau Nicu Alifantis reprezentau vârful de lance al entertainment-ului românesc.

Artistul a venit singur, dar nu a fost o serată acustică 100%. Au răsunat melodii cu refrene susținute de publicul de la Oradea, Mircea Vintilă încurajând spectatorii să intervină și să îl ajute la cântat: „Madama de pică”, „Hanul lui Mănuc”, „Constantin și Veronica”, „Vinovații fără vină” sau „Lăptăria lui Enache” au fost doar câteva dintre melodiile de suflet pe care orădenii le-au putut reauzi. Adică Vintilă ne-a servit porții și din catalogul Pasărea Colibri, lucru pe care, cred, publicul l-a sperat din suflet. S-a cântat, s-a aplaudat, s-a dansat.

Cum e cântărețul? Așa cum îl știați și până acum: simplu, umil, în slujba artei pe care o promovează, deschis, fără fițe. Și extrem de prietenos chiar și cu oameni pe care nu-i mai văzuse niciodată. După concert, Mircea Vintilă a stat cu răbdare la dispoziție tuturor celor care au dorit un autograf sau / și o fotografie în amintirea serii de 13 ianuarie 2017. Și au fost mulți!

Grupuri de prieteni și colegi din diverse domenii de activitate s-au adunat să-l asculte pe cantautorul care, azi (14 ianuarie), evoluează la Marghita. Printre cei care au fost acolo la concertul maestrului Vintilă s-au numărat Daniel Vulcu (directorul Teatrului Regina Maria), omul de radio (bunul meu amic) Daika Attila și arhitectul-muzician Traian Cosma, recent revenit în țară din Australia, cel care a fost parte a poveștii Metropol.

Mai multe fotografii de la concert veți putea vedea pe contul meu de Facebook. Later…

Homecoming cu Alex Vâșcan. Muzică mioritică reinterpretată acustic

Pe Alex Vâșcan l-am descoperit cu surprindere și cu bucurie în 2014, cred, într-un concert pe care trupa Timpuri Noi l-a susținut la Oradea, în cadrul Zilelor Orașului. Chiar Dan Iliescu l-a recomandat publicului, precizând că muzicianul de la bas e fiu al urbei noastre. Apoi, ne-am reîntâlnit la Filarmonică, la concertul Mezzoforte. Evident, a fost un show de neratat pentru un muzician profesionist. Alex mi-a demonstrat că este într-adevăr meseriaș la Urban Place, aseară (28 decembrie).
Promovat de inimosul lui frate, Tudor, și de inimoasa organizatoare de evenimente Lucia Bochiș, concertul de revenire acasă (temporar, bineînțeles) a fost unul special. Artistul a venit cu o chitară acustică, fără fițe și briz-brizuri muzicale, oferind un spectacol alcătuit exclusiv din piese românești. De la Maria Tănase, Fărâmiță Lambru și Dan Spătaru până la hituri din toate zonele stilistice. Mi-a fost dat să reaud și frânturi din piese dance pe care le uram în anii ’90 când trebuia să le difuzez la radio și pe care le-am crezut moarte și îngropate (ex.: „Banii și fetele” – ceva Valahia sau cum dracu se numea trupa aia…). Dar în variante la care nu mă așteptam.
Alex Vâșcan este un tânăr instrumentist de calitate căruia nu-i e rușine să-și recunoască anumite minusuri în materie de cultură muzicală. Am și stat de vorbă pe tema asta. Iar dacă umilele mele cunoștințe în domeniu îl vor ajuta să își extindă orizonturile și să se inspire pentru viitoarele sale prestații scenice sau/și de studio, cu atât mai bine. Alex Vâșcan este, totodată, un muzician real și oarecum frustrat de faptul că trăiește într-o lume în care doar cei ce apelează la „fabrici de hituri” au șansă și la un succes comercial astfel încât din această meserie să se poată și trăi decent.
A fost evidentă, din câte am perceput eu, această supărare atunci când, în concertul de la Urban Place, artistul a vorbit despre cele 4 acorduri pe care se bazează majoritatea hiturilor provenite din acele „fabrici”. Iar medley-ul care a urmat (în care au intrat, spre surprinderea unora, piese Compact, 3 Sud-Est, Phoenix, Carla’s Dreams etc.) a fost accentuarea frustrării unui instrumentist care face parte dintr-o trupă ce produce muzică serioasă și dificilă și care nu aleargă după șlagăre ușoare (sau ușuratice?). Contraexemplul a fost „hitul” poate cel mai cunoscut de la Timpuri Noi, „Perfect”.
Pentru următoarea ocazie de concert de homecoming (n.b.: a nu se confunda acest cuvânt cu titlul albumului „Homecoming” al formației America!), poate că Alex se va gândi să alcătuiască și un bis de 3-4 piese format din titluri Timpuri Noi. Nu de alta, dar grupul acesta continuă să fie destul de scump la vedere. Cel puțin pe la noi. Deși ar avea public…
Felicitări, Alex Vâșcan!